† Dr. Laurenţiu Streza,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
Ne-a ajutat Bunul Dumnezeu şi în acest an să cinstim în mod deosebit Praznicul Botezului Domnului, prin dorinţa noastră, a tuturor, de a fi cu toţii împreună, în rugăciune, pentru a ne manifesta, astfel, unitatea de credinţă şi de slujire în Hristos. După săvârşirea Sfintei Liturghii în catedrala mitropolitană şi în toate celelalte biserici parohiale ale oraşului, printr-o procesiune sfântă, ne-am adunat cu toţii în Piaţa Mare a cetăţii Sibiului şi am oficiat acum impresionanta slujbă a Sfinţirii celei mari a apei sau a Agheasmei Mari, care încununează întreaga ceremonie liturgică a Bobotezei, împărtăşindu-ne, astfel, harul care s-a pogorât peste întreaga făptură şi, mai ales, peste firea apelor.
În aceste minunate clipe dumnezeieşti ale Epifaniei sau Arătării Domnului, în chip tainic, ne-am aflat cu toţii pe malul Iordanului, unde L-am văzut pe Mântuitorul Hristos botezându-Se de către Sfântul Ioan. Dacă la Praznicul ce a trecut L-am văzut Prunc dumnezeiesc, născut în peştera Betlehemului, iată că acum Îl vedem în toată puterea şi slava Sa, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, intrând în apele Iordanului, iar cosmosul întreg L-a preamărit şi s-a înfricoşat de puterea dumnezeirii Sale, recunoscându-L ca Stăpân. Iordanul şi-a întors apele înapoi văzându-L pe Creator că Se atinge de creatură, pentru a o recâştiga pentru Sine. Imaginea sau icoana descoperirii depline a lui Dumnezeu, în Sfânta Treime, este desăvârșită în momentul în care glasul Tatălui din ceruri a mărturisit că Fiul Său Cel iubit este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, iar Duhul Sfânt a întărit cuvântul Tatălui, pogorându-Se sub forma porumbelului deasupra Fiului. De aceea, sărbătoarea aceasta este numită şi Teofania, adică arătarea sau descoperirea lui Dumnezeu.
Dumnezeu, din iubirea Sa nemărginită, S-a descoperit omenirii, mai întâi prin întruparea Fiului Său, Care a luat trup omenesc, unind în Sine firea dumnezeiască cu firea omenească, pentru a o răscumpăra. La Praznicul Botezului Domnului, Domnul nostru Iisus Hristos este confirmat ca Unul din Preasfânta Treime, Dumnezeu Fiul, Care afundă în Iordan păcatele omenirii.
Astăzi, „firea apelor s-a sfinţit” prin atingerea Dumnezeirii de ele, ca lucrare tainică a Botezului Domnului, ne învaţă cântările liturgice ale Sfintei Biserici. Natura creată de Dumnezeu pentru om a suportat şi ea căderea, odată cu omul, dar, în acelaşi timp, a fost ridicată de Mântuitorul Iisus Hristos, prin Răscumpărare, la cinstea pe care Dumnezeu i-a rânduit-o de la început, pentru a putea atinge starea eshatologică de „cer nou şi pământ nou”, la sfârşitul veacurilor, materia restabilită prin Hristos putând deveni „purtătoare de har”.
Acum, printr-o rugăciune ierurgică pe care noi, cu toţii, am săvârşit-o împreună, arhierei, preoţi, diaconi şi credincioşi, am invocat pe Duhul Sfânt să vină, să Se pogoare peste apa aceasta, peste materia căreia Dumnezeu, prin actul creaţiei, i-a rânduit ca finalitate a fi principiul vieţii şi al curăţirii fizice. Fără apă nu există viaţă şi nu se poate înlătura necurăţia fizică. Duhul Sfânt invocat, prin lucrarea Sa sfinţitoare, i-a schimbat acestei ape firea, nu substanţa sau compoziţia chimică, şi a transformat-o în materie „purtătoare de har”, ca o nouă finalitate a acesteia, pentru a deveni, după cum cerem în rugăciunea de sfinţire, „izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletului şi a trupului, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă”.
Se bucură acum de binecuvântare cerească întreaga lume, creaţia lui Dumnezeu, de aceea, prin vizita pastorală a preoţilor pe la casele credincioşilor, s-a binecuvântat şi s-a sfinţit şi întreaga agonisită a omului, care constituie mediul lui de viaţă. Pentru ca binecuvântarea lui Dumnezeu să rămână cu noi, dar şi în noi, gustăm astăzi, în stare de ajun, de jertfă duhovnicească a trupului, din această apă sfinţită, numită şi ea Agheasmă Mare, şi o vom lua încă opt zile, cu nădejdea câştigării vieţii celei veşnice, ziua a opta fiind ziua Învierii, icoana veacului viitor.
Agheasma Mare îşi păstrează finalitatea pe tot parcursul anului şi nu şi-o consumă odată cu încheierea praznicului Bobotezei, precum celelalte feluri de apă sfinţită, precum agheasma mică şi apa baptismală, care sunt legate strict de o anumită lucrare sfinţitoare. Pentru aceasta, Agheasma Mare nu se alterează, fiind legată şi de lucrarea tainică şi sfinţitoare a Botezului Domnului, când „s-a sfinţit firea apelor”, şi se păstrează în fiecare casă ca un mijloc permanent de sfinţire a omului şi a mediului său de viaţă. Cu Agheasma Mare sunt binecuvântate vasele folosite în bucătărie şi se foloseşte în orice nevoie spirituală sau de îndepărtarea a lucrării celui potrivnic.
Când vom gusta din apa sfinţită de la Bobotează trebuie să o facem cu multă responsabilitate, cu credinţă şi evlavia cuvenită, în stare de ajun total, adică înainte de a gusta ceva, ştiind că harul lui Dumnezeu se pogoară asupra noastră, lucrează şi rămâne în noi dacă îl chemăm şi conlucrăm cu el.
Dacă harul lui Dumnezeu ar veni doar peste sufletele noastre, în mod tainic, spiritual, nu peste întreaga fiinţă, noi, ca fiinţe dihotomice, alcătuite din trup material şi suflet imaterial, nu am avea posibilitatea să gustăm, să luăm, să fim părtaşi acestei lucrări dumnezeieşti şi prin simţurile trupului, firea omenească neputându-se împărtăşi pe deplin de această lucrare sfinţitoare. Cea mai importantă părtăşie cu Dumnezeu este însă Sfânta Euharistie. Iată cum iubirea nemărginită şi desăvârşită a lui Dumnezeu binecuvintează pâinea şi vinul şi le transformă în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, neschimbând substanţa materiei, numai ca să ne putem noi împărtăşi de El, să mâncăm Sfântul Său Trup şi Scumpul Său Sânge. Tot aşa, pentru a putea fi consumată şi a ne împărtăşi de efectele ei sfinţitoare, şi apa, ca materie sfinţită, îşi schimbă numai finalitatea, nu forma sau substanţa în sine.
Pe lângă părtăşia noastră de lucrarea sfinţitoare a Agheasmei Mari, comemorarea liturgică a actului Botezului Mântuitorului în Iordan este şi o prefigurare şi un model fundamental al primei Taine creştine, poarta de intrare în Biserica lui Hristos, Taina naşterii din nou – Botezul cu Duh Sfânt. Coborând în Iordan, Hristos a sfinţit firea apelor şi a consfinţit actul afundării din Botezul creştin. Instituirea acestei Taine este prevestită de Sfântul Ioan Botezătorul, când zice despre Hristos: „Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt” (Mc. 1, 8).
După Jertfa Sa mântuitoare şi după biruirea morţii, prin Învierea cea de a treia zi, Mântuitorul a instituit pe Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli ca săvârşitori ai lucrărilor sfinţitoare, hirotonindu-i ca arhierei, când „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt…” (In. 20, 22). Pe aceştia i-a trimis, apoi, la propovăduire, poruncindu-le: „…mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19). La Cincizecime, Duhul Sfânt S-a pogorât în mod văzut, în chip de limbi ca de foc, peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 3-4), iar aceştia au botezat, cu Botezul Duhului Sfânt „ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41), constituindu-se prima comunitate creştină, Biserica din Ierusalim.
Botezul creştin a devenit, astfel, condiţia „sine qua non” a intrării în Biserică şi, implicit, a mântuirii, căci Însuşi Mântuitorul condiţionează acest lucru, când îi spune lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva (adică orişicine) din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5).
Botezul creştin, cu apă şi cu Duh Sfânt, este, întâi de toate, o „naştere din nou” (Tit 3, 5), „în viaţa în Hristos”, o moarte şi o înviere împreună cu Hristos (Rom. 6, 3-6). Prin întreita afundare în apa sfinţită a botezului, moare omul cel vechi (Col. 2, 11), robit păcatului (Col. 3, 2), şi înviază omul cel nou (Efes. 2, 15).
Naşterea din nou aduce ştergerea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale săvârşite până la Botez, dacă sunt. A fi botezat în Hristos – ne spune Sf. Ap. Pavel (Rom. 6, 3-6) – înseamnă a fi unit cu El într-un mod precis, adică a fi părtaş Răstignirii, Îngropării, Învierii Sale şi vieţii celei noi. Îmbrăcarea în Hristos, prin Botez, înseamnă o acoperire şi o aderare totală. Cel botezat devine creştin, fiu al lui Dumnezeu după har (Gal.4, 6), membru al Trupului Său Tainic, Sfânta Biserică (I Cor. 6, 15) şi moştean al Împărăţiei cerurilor (Gal. 4, 7). Prin Botez se primesc harurile virtuţilor teologice: credinţa, nădejdea și iubirea.
Necesitatea Botezului pentru câştigarea mântuirii justifică, temeiniceşte şi impune practica dintotdeauna a Bisericii de a administra această taină şi copiilor, din fragedă pruncie, pentru a nu priva pe cineva de câştigarea vieţii veşnice. Cei care mărturisesc credinţa Bisericii, necesară la Botez (cf. Mc. 16, 16), în locul pruncilor sunt părinţii şi naşii lor, care solicită Botezul celor mici.
Deci, Praznicul Botezului Domnului ne-a adus o întreita bucurie: prima este „luminarea lumii”, după cum mărturiseşte troparul praznicului, prin descoperirea Preasfintei Treimi, a doua este împărtăşirea noastră din sfinţirea „firii apelor”, prin stropire şi gustare din Agheasma Mare, care aduce a treia bucurie, reactivarea în noi a harului mântuitor, primit prin Sfânta Taină a Botezului creştin.
