Lector Univ. Dr. Vasile CHIRA
Născut într-o familie ilustră, Thales din Milet (n. cca. 630 î.Hr. – d. cca. 545 î.Hr.) este cunoscut ca astronom, geometru, moralist, arhitect, economist și filosof, motiv pentru care a fost considerat unul dintre cei Șapte înțelepți ai lumii.
Autenticitatea scrierilor lui Thales este controversată. Unii istorici ai filosofiei sunt de părere că nu a lăsat nimic scris, alții susțin că a scris doar Astronomia mautică, în timp ce alții pun pe seama lui lucrările Despre solstițiu și Despre echinocții1.
Ca geometru și astronom, filosoful din Milet studiază mișcarea stelelor din Carul Mic, după care se orientau navigatorii fenicieni, prevede o eclipsă de soare aproape totală2 din 28 mai 585 î.Hr., calculează distanța dintre corăbii pe mare, aduce geometria din Egipt în Grecia, contribuind în mod decisiv la dezvoltarea acestei științe.
Lui Thales i se atribuie cinci teoreme:
1. Diametrul împarte cercul în două părți egale.
2. Unghiurile de la baza unui triunghi isoscel sunt egale
3. Dacă două linii drepte se intersectează, unghiurile opuse sunt congruente.
4. Unghiul înscris într-un semicerc este unghi drept.
5. Un unghi este determinat dacă sunt date o latură și unghiurile adiacente ei3.
Pentru Thales din Milet, temeiul ultim al lumii este apa (hydor). Vorbind de ubicuitatea apei, de calitatea ei de principiu prim, Thales învestește acest element cu semnificații metafizice.
În lucrarea Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești, Nietzsche va intui cu multă exactitate intenția acestei încercări de transcendere și deschidere a particularului spre orizontul infinit al universalului: „Thales a văzut unitatea Ființei, iar atunci când a vrut să o spună, a vorbit de apă.”
Pentru Guthrie, termenul de arche se referă nu numai la starea inițială, la elementul din care se naște lumea, ci și la temeiul existenței4. În opoziție cu el, Emile Brehier5, de pildă, rezervă căutarea temeiului lumii exclusiv lui Aristotel, în timp ce milesienilor le atribuie doar încercarea de a găsi originea existenței.
Dincolo de dilemele și disputele istoricilor filosofiei cu privire la accepțiunea milesiană a termenului arche, nu putem ignora implicațiile ontologice ale principiului prim, cu atât mai mult cu cât respectiva substanță care constituie arche-ul e prezentă și la finalitatea lumii și a lucrurilor, nu numai la originea lor, ceea ce înseamnă că el, principiul, este consubstanțial lumii, și are și o funcție ontologică, nu numai una cosmogonică.
E posibil ca Thales din Milet să fi ajuns la concluzia că apa este principiul lumii, pornind de la miturile cosmogonice ale babilonienilor, după care lumea a fost creată din elementul acvatic, gratie voinței zeului Marduk. Mitologia greacă referitoare la apă, așa cum o regăsim în poemele homerice (Okeanos, jurământul zeilor pe apele râului Styx) ar putea constitui o altă sursă de inspirație a filosofului milesian.
Doctrina filosofică thalesiană ar putea fi rezumată în următoarele idei:
1. Apa este esența tuturor lucrurilor.
2. Apa curge veșnic, iar acolo unde există mișcare, există viață.
3. Apa nu are început, nici sfârșit.
4. Pământul plutește pe apă.
5. Toate se nasc din apă și se întorc în apă.
6. Întreaga materie este însuflețită.
7. Prin umiditate, care sălășluiește în toate, puterea mișcării divine pătrunde întreg Universul.
8. Forța interioară a apei o face să se preschimbe în pământ, aer și foc.
9. Hrana oamenilor și a animalelor este umedă.
10. Apa nu este altceva decât principiul ascuns al umedului.
11. Divinitatea este „ceea ce nu are nici început, nici sfârșit”6.
12. Lumea este însuflețită și plină de zei7.
13. Moartea nu este cu nimic diferită de viață8.
14. Sufletul omului este de apă și se află într-o continuă mișcare.
15. Soarele, ca să poată străluci, bea din apa mării, iar stelele sunt nori aprinși.
Pentru Thales, apa nu reprezenta neapărat ceea ce înțelegem noi modernii prin formula H2O. Fluiditatea, subtilitatea, maleabilitatea, lichiditatea, transparența și finețea acestui element îi sugerau filosofului milesian ideea de infinit, chiar dacă granița dintre materialitate și imaterialitate nu era încă bine definită. Important este că acest prim cosmolog a reușit să se debaraseze de gândirea mitologică, adânc impregnată în mentalul colectiv al vechilor greci care considerau că tot ce se întâmplă în natură ține de voința unor zei9, mai mult sau mai puțin capricioși, că a intuit dincolo de acest element material, posibilitatea reducerii multiplului la unitate.
*
Abluțiunile, imersiunile, scufundările în apă au fost prezente la toate popoarele arhaice și în toate religiile. Rig Veda aduce imne de laudă apelor, considerându-le pline de viață, de forță și de puritate. În istoria religiilor există numeroși zei marini, sirene, nimfe, oceanide, dar și ritualuri acvatice. Pe lângă dimensiunea ei purificatoare, apa are și un înțeles negativ: este simbolul distrugerii, habitatul întunecos al puterilor satanice, locul monștrilor marini (vezi leviathanul din cartea lui Iov).
Cele două dimensiuni ale stihei acvatice pot fi întâlnite și în Sfânta Scriptură: apa ca simbol al purificării (botezul lui Ioan Botezătorul), dar și ca instrument al mâniei divine (Potopul lui Noe sau episodul trecerii egiptenilor prin Marea Roșie). De altfel, mitul potopului (apocalipsa acvatică) se regăsește în toate culturile orientale. Avem versiunimesopotamiene și indiene ale potopului. De asemenea , Biblia, în Cartea Genezei, face referire la habitatul acvatic primordial: „Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2).
La începuturile creștinismului se face frecvent apel la metafora acvatică și ihtiologică: unii dintre apostoli erau pescari, Iisus Se botează în apele Iordanului, umblă pe mare, predică lângă fântână, înmulțește peștii, Pilat se spală pe mâini, din coasta lui Iisus curge sânge și apă (element care, alături de pâine și vin, va intra ulterior in compoziția Sfintei Euharistii).
Botezul are și o însemnătate transpersonală în sensul că omul se unește cu natura prin apă, elementul cel mai propriu al existenței. În acel moment devenim nu numai păstori ai Ființei, așa cum spunea Heidegger, ci și păstori ai Cosmosului. Există o cosmologie spirituală prin care omul este intim legat de întreaga fire.
Botezul este actul de cetățenie spirituală a nou-născutului, pașaportul metafizic al ființei. După ieșirea din apa botezului, omul (copilul) devine hristofor, i se imprimă chipul lui Dumnezeu, nu în epidermă, ci în hematiile sufletului.
Sfințirea apei este un proces haric prin care se elimină din acest lichid energiile negative și se încarcă pozitiv cu molecule pnevmatice, cu informație spirituală care o va menține proaspătă și îi va conferi, în plus, puteri miraculoase. Cu alte cuvinte, se transformă din apă oligotropă în apă politropă, în sensul că i se adaugă nutrienți spirituali.
Ca unic element din natură care cunoaște toate cele trei stări (lichidă, solidă și gazoasă), apa cade din cer și se urcă în el, ne potolește setea și ne scaldă, hrănește peștii, duce corăbiile, învârte roțile morilor sau generatoarele de energie electrică.
Apa este fons et origo (izvor și origine), reacționează la comunicarea verbală, la sentimente (așa cum a demonstrat, prin experimentele sale, Dr. Ermoto Masaru, publicate în lucrarea Mesajele ascunse din apă), reflectând într-un fel propriu străfundurile conștiinței umane.
Apa este o substanță conaturală ființei umane. În procent de 70%, corpul uman este constituit din apă. Totul mustește în univers de la frunze la nori! Suntem cu toții ființe de apă, pești de uscat. Ne începem viața în apă (lichidul amniotic), ne naștem spiritual în apa baptismală, ca apoi să înotăm în această mare de aer care este lumea.
Pentru a salva metafizic o ființă umană, trebuie să o scufundăm în apă. Dacă apa are în general proprietatea de a îneca, de a ucide, de a provoca teamă (acvafobie), în mod paradoxal, în actul baptismal, învie spiritual, înființează.
1 Vezi Vasile Chira, Istoria filosofiei presocratice în 492 de capete. Editura Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, apud. W.K.C. Guthrie, O istorie a folosofiei grecesti, vol. I, Editura Teora, Colecția Universitas, București, 1999, p. 57.
2 Herodot, Hist., I, 74.
3 Vezi Diogene Laertios, Viața și doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iași, 2001, I, 23
4 Vezi W.K.C. Guthrie, op. cit., vol. I., p. 59-60.
5 Emile Brehier, Histoire de la philosophie, vol. I, Qudrige, Presses Universitaires de France, 1991, p. 38.
6 Diogene Laertios, op. cit., I, 36.
7 Ibidem, I, 27.
8 Ibidem, I, 35.
9 Spre desosebire de tradiția mozaică, unde revelația supranaturală joacă un rol esențial, inițiativa aparținând de fiecare dată lui Dumnezeu, în Grecia antică avem de-a face cu o revelație inversată în cadrul căreia, omul, mânat de o dorință nestăpânită de cunoaștere, se descoperă pe sine, descoperă natura, identificând în punctele esențiale ale realității câte o zeitate. Pentru grecii antici, zei nu sunt incompatibili cu imanența, cu devenirea istorică. Dacă exista o transcendență a lor, aceasta e orientată mai mult într-o direcție mundană, asemenea Dasein-ului heideggerian, decât în direcția unei instanțe inteligibile.
