Dr. Constantin Ittu
Ca şi cu o porfiră te-ai îmbrăcat, mărite, cu milostivirea, şi ca şi cu o hlamidă cu bunele blândeţi te-ai împodobit. Drept aceea, cinstind pomenirea ta, preaslăvim pe Dumnezeu, zicând: Aliluia!
(Acatistul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, condacul al 6-lea)
Odată cu înlăturarea adversarilor politici, Constantin pune capăt sistemului inaugurat de Domiţian – iniţial tetrarhie, domnia colegială a patru împăraţi, ulterior diarhie, domnia colegială a doi suverani – devenind, după aproape patruzeci de ani, împărat unic al unui Imperiu unic, al celui roman. Desigur, ajungând în această nouă fază de domnie, Constantin îşi va identifica nişte priorităţi ale mandatului său. Una dintre acestea, singura care ne interesează în acest moment, dat fiind profilul articolului, este păstrarea unităţii imperiului graţie unei religii unice, una pusă în slujba Statului. În consecinţă, va anula toate restricţiile impuse creştinismului din partea de Răsărit a Imperiului, parte care îi revenise, la un moment dat, lui Licinius, introducând şi aici legislaţia favorabilă pe care el o promovase şi o implementase în partea sa, în Occident. De acum încolo, creştinii romani vor avea acces la funcţiile şi demnităţile publice, lucru de neconceput cu câtva timp în urmă.
În a sa Vita Constantini, Eusebius afirmă că funcţionarilor publici li s-a interzis să mai aducă jertfe zeilor, în schimb, împăratul a sponsorizat comunităţile creştine în vederea ridicării sau refacerii lăcaşelor de cult. Episcopii care erau consideraţi a fi personalităţi au devenit consilierii lui Constantin, un exemplu fiind cel al lui Osius/Hosius de Cordoba.
Numai că bunele intenţii ale fiului Elenei nu au întâlnit o biserică liniştită. Acum, în timpul domniei sale, apare controversa ariană, declanşată de Arie sau Arius din Alexandria Egiptului. De acest subiect ne vom ocupa însă în mod special într-un număr viitor din Telegraful Român, motiv pentru care ne rezumăm doar să-l menţionăm în aceste câteva rânduri. Ne-am propus o astfel de abordare, una separată, deoarece Primul Sinod Ecumenic, cel de la Niceea din 325, este de o relevanţă copleşitoare pentru istoria creştinismului.
Cel pe care calendarul creştin îl cunoaşte ca Sfântul Constantin, iar istoria drept Constantin cel Mare a luat o serie de măsuri de protejare a sclavilor şi a colonilor; suntem în secolul al IV-lea, când munca, din ce în ce mai puţin productivă, a sclavilor este poate nu înlocuită, ci contrabalansată ori, mai degrabă, completată de cea a colonilor, segment social relativ recent apărut în peisajul Imperiului Roman, care presupunea nişte oameni liberi, aflaţi pe marile domenii agricole şi care aveau obligaţia lucrării acestora într-un mod sui generis: munceau contra cost pe o jumătate din domeniul respectiv, în timp ce jumătatea cealaltă le era arendată, ei urmând să dea proprietarului o parte (de obicei jumătate) din producţia obţinută.
În plus, la 1 octombrie 325, pentru protejarea persoanei umane, căreia Dumnezeu, şi nimeni alcineva, i-a dat viaţă, suveranul va interzice jocurile de gladiatori, atât de gustate de publicul roman. Emisiunile monetare din timpul respectiv îl înfăţişează pe Constantin conducând o quadriga – un car de luptă – trasă de patru elefanţi, simbol al nemuririi. În anul următor, cu alte cuvinte, în 326, apar primele efigii în care figura monarhului este nimbată.
Câţiva ani mai târziu, la frontiera orientală a apărut un nou pericol. Ajuns la majorat, regele persan Sapor al II-lea (310-379) şi-a propus recucerirea teritoriilor pe care Roma le câştigase în urma unor campanii victorioase. Atitudinea belicoasă a tânărului monarh oriental era dublată de acţiunile sale împotriva creştinilor din regatul său, pe care îi suspecta a fi spioni ai romanilor. Sapor trimite trupe în Armenia, regat mai degrabă autonom, decât independent, iar Tigranes, regele Armeniei, este prins şi orbit, după care micul regat este ocupat de perşi. Acum nu mai este vorba numai de politică sau de geografie politică, deoarece Armenia a fost primul stat creştin din istorie (301), misiunea creştinării (luminării) revenindu-i Sfântului Grigore Luminătorul (257-330) sau Cricor Lusavorici, în armeană. Constantin preia iniţiativa, eliberează Armenia de ocupantul păgân şi îi dă firavului regat o nouă dinastie, una creştină.
Şi iată-l pe Sfântul Constantin apărând nu doar creştinismul din Imperiul Roman, ci şi pe creştinii din regatul Armeniei, cu alte cuvinte, din afara graniţelor Statului roman. Aceasta a fost atunci, în secolul al IV-lea; trecut în calendar, Sfântul Constantin va proteja alţi şi alţi creştini, tot aşa, din afara graniţelor Romei imperiale, numai că de astă dată din afara graniţelor temporale, ale Romei imperiale – nu geografice, din timpul domniei sale – de-a lungul secolelor şi mileniilor, nu în ultimul rând pe cei care-i poartă numele ori pe cele care poartă numele mamei sale, Sfânta Elena.
