Diac. Dr. Ştefan L. Toma/Dr. Raimar Kremer
Pe lângă aspectul de simbol creştin pur sau obiect de cult, întâlnim semnul crucii şi în anumite semne/embleme convenţionale ale societăţii umane. Indiferent de felul cum s-a ajuns ca semnul crucii să aparţină acestor simboluri de instituţii sau fundaţii (din raţiuni religioase sau fără conexiuni cu aspectul religios) sau să apară chiar pe steagurile unor ţări sau provincii (până în vremea noastră), în mod indirect, răspândirea acestor „semne convenţionale” la scara întregii societăţi umane, la nivelul mentalităţii generale a oamenilor, nu e lipsită de conexiunea cu aspectul religios al Crucii.
În cele ce urmează, ne vom referi, pe larg, la modul cum s-a ajuns ca în simbolul Organizaţiei Internaţionale a Crucii Roşii să apară semnul crucii, precum şi la alte organizaţii, care au incorporat acest semn în emblemele lor: Asociaţia Crucea Albastră; Asociaţia Crucea Albă; Fundaţia Crucea Alb-Galbenă; Crucea Verde – simbolul farmaciilor – sau Crucea „Sfântului Andrei” – la trecerile de cale ferată.
Istoria semnului distinctiv al Crucii Roşii începe în anul 1864, când, la Geneva, are loc o conferinţă internaţională pentru adoptarea unui sistem de protecţie a militarilor răniţi din forţele armate în campanie. Conferinţă la care au participat 12 state (Marele Ducat de Baden, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Marele Ducat de Hessa, Italia, Olanda, Portugalia, Prusia, Spania, Wurtenberg) şi care a fost organizată de Guvernul elveţian, ca urmare a iniţiativei Comitetului celor cinci [1], o organizaţie cu scopuri umanitare, creată la iniţiativa lui Henry Dunant [2], după ce acesta asistase la dezastruoasa bătălie de la Solferino, din anul 1859 [3].
Rezultatul Conferinţei din anul 1864 a fost remarcabil, chiar revoluţionar pentru dreptul internaţional public; deoarece, pentru prima dată în istoria relaţiilor internaţionale, era adoptat un tratat general care să stabilească reguli aplicabile în orice spaţiu şi în orice timp, indiferent de părţile în conflict, pentru protecţia unei categorii de victime ale războiului – răniţii de pe câmpul de luptă. Este vorba despre Convenţia pentru ameliorarea sorții militarilor răniţi din forţele armate în campanie [4], un tratat „mic”, de doar 10 articole, dar „mare” prin rolul pe care-l va juca în istoria dreptului internaţional public [5]. Dincolo de regulile fundamentale de comportament, cu privire la protecţia militarilor răniţi şi bolnavi, al ambulanţelor şi spitalelor militare şi al personalului acestora, Convenţia stabileşte, pentru prima dată printr-o regulă convenţională internaţională şi un semn distinctiv – crucea roşie pe fond alb.
De ce crucea roşie pe fond alb şi cum de a rezistat atât de mult ca emblemă protectoare? Ne lămureşte un alt tratat umanitar, Convenţia pentru îmbunătăţirea sorții răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, care a fost adoptată la 12 august 1949, la Geneva, şi care a înlocuit reglementările anterioare în acest domeniu. Potrivit acestei Convenţii: „Ca omagiu pentru Elveţia, semnul heraldic al crucii roşii pe fond alb, format prin inversarea culorilor federale, este menţinut ca emblemă şi semn distinctiv al serviciului sanitar al armatelor” (Art. 38).
Prin urmare, nu s-a dorit, nici în anul 1864, nici mai târziu, să se dea o conotaţie religioasă acestui semn distinctiv de protecţie; alegerea lui fiind determinată doar de o mare consideraţie pe care statele participante la aceste tratate umanitare o acordau Elveţiei, ţara care a reuşit, prin guvernul ei, dar şi prin cei care alcătuiau Comitetul de Ajutorare a Răniţilor, să declanşeze un proces de codificare a dreptului internaţional public fără precedent într-un domeniu atât de sensibil ca protecţia umanitară. Nu era vorba, aşadar, de un simbol religios, ci doar despre drapelul elveţian căruia i s-au inversat culorile (deşi drapelul este preluarea simbolului unui canton creştin, din confederaţia de cantoane (regiuni) care formează statul elveţian), crezându-se de la început că acesta va simboliza perfect principiul fundamental de neutralitate.
Totuşi, unele state, considerând crucea ca semn al creştinătăţii, nu au acceptat-o, cu toate eforturile de a nu se multiplica emblemele protectoare, datorită confuziei evidente care s-ar fi produs pe câmpul de luptă.
Astfel, în timpul războiului ruso-turc (1876-1878), Imperiul Otoman, care aderase fără rezerve la Convenţia din 1864, a declarat că nu va mai utiliza ca semn distinctiv crucea roşie pe fond alb, dar va respecta semnificaţia acestuia şi că, de acum înainte, va utiliza ca emblemă proprie o semilună roşie pe fond alb pentru a semnala propriile ambulanţe.
Mult mai târziu, în anul 1929, cu ocazia conferinţei diplomatice care va reafirma şi va dezvolta tratatele umanitare în vigoare, la cererea Turciei, Persiei (Iranul) şi Egiptului, s-a stabilit pe cale convenţională ca fiind recunoscut acest nou semn distinctiv. Mai mult, cu aceeaşi ocazie, a fost recunoscut şi un al treilea semn distinctiv – leul şi soarele roşu pe fond alb – utilizat doar de Persia. Pericolul multiplicării semnelor distinctive de protecţie era evident. De aceea, chiar la Conferinţa din 1929, s-a decis ca pe viitor să nu mai fie adoptate noi embleme cu această semnificaţie.
Astfel, Convenţia pentru îmbunătăţirea sorții răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, din 12 august 1949, recunoaşte ca embleme protectoare doar crucea roşie pe fond alb, semiluna roşie pe fond alb şi leul şi soarele roşu pe fond alb. Ulterior, în anul 1980, Iranul a renunţat la leul şi soarele roşu pe fond alb.
De-a lungul timpului, şi alte state au dorit să li se recunoască noi embleme (de exemplu, cazul Israelului, cu Steaua Roşie a lui David sau Scutul lui David – alt simbol cu conotaţie religioasă).
Astfel, s-a ajuns la ideea necesităţii adoptării unui semn distinctiv de protecţie, altul decât cele existente, care să nu aibă nicio conotaţie religioasă, politică, rasială sau etnică, care ar împiedica folosirea lui în scop umanitar.
Înlocuirea emblemelor deja consacrate de vreme îndelungată ar fi produs, în mod evident, o mare confuzie, cu efecte dintre cele mai periculoase pentru victimele conflictelor armate. De aceea, stabilirea unui semn adiţional, care să se adauge celor existente, a fost soluţia cea mai convenabilă, într-un context deloc profitabil pentru comunitatea internaţională, în ansamblul ei. Spunem deloc profitabil, pentru că nu credem că era necesară o asemenea intervenţie; standarde universale atât de vechi puteau fi acceptate fără orgolii, pentru că spiritul umanitar nu are culoare, nici religioasă, nici rasială, nici politică, nici etnică sau naţională.
Urmare a unor dezbateri care au durat mai mulţi ani, al III-lea Protocol la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind adoptarea unui semn distinctiv adiţional a fost adoptat, la 8 decembrie 2005, de către Conferinţa diplomatică de la Geneva, care a avut loc între 5 şi 7 decembrie acelaşi an, intrând în vigoare abia la 14 ianuarie 2007. Reafirmând dispoziţiile tratatelor umanitare în vigoare cu privire la semnele distinctive, Protocolul instituie un semn distinctiv adiţional, denumit „emblema celui de-al Treilea Protocol”, utilizându-se şi legiferându-se ulterior denumirea de „cristalul roşu”, care poate fi folosit alături de celelalte simboluri umanitare deja consacrate.
Asociaţia Crucea Albastră este o organizaţie nonguvernamentală şi nonprofit, care are drept scop asigurarea de asistenţă de specialitate pentru cei bolnavi de alcoolism sau alte dependenţe. Această asociaţie a fost fondată în 1877, de către preotul elveţian Lucien Rochat, luându-şi numele de la Federaţia Internaţională a Crucii Roşii, cu sediul la Geneva (Elveţia), ca o mişcare creştină de ajutorare a persoanelor dependente de alcool şi a familiilor lor. Astăzi, Federaţia Internaţională Crucea Albastră este activă în 40 de ţări. În România, această asociaţie a fost prezentă din perioada interbelică, în cadrul comunităţii saşilor ardeleni, respectiv a Bisericii Evanghelice Luterane. În 1990, când preotul evanghelic dr. Christian Weiss din Câlnic (jud. Alba) a avut iniţiativa reînfiinţării acestei asociaţii, au fost invitaţi şi creştini ortodocşi, reformaţi, romano-catolici sau greco-catolici să se alăture acestei iniţiative, Crucea Albastră devenind astfel o asociaţie ecumenică sau interconfesională.
Asociaţia Crucea Albă, înfiinţată în anul 2012, ca centru de sănătate maternă, îşi propune să ofere servicii de sănătate maternă competitive, depăşirea paradigmei naşterii traumatice, depăşirea dificultăţilor create de sistemul public de sănătate din România, dezumanizat din pricina subfinanţării cronice din ultimii 20 de ani. Acţiunile acestei asociaţii se bazează pe valori fundamentale ce decurg din drepturile şi libertăţile omului: dreptul la viaţă privată şi de familie; dreptul la îngrijiri medicale furnizate cu competenţă şi umanitate; dreptul la demnitate personală; dreptul la tratament nediscriminatoriu etc. Sprijinul Asociaţiei Crucea Albă constă în oferirea (în regim social, subvenţionat parţial sau total) de educaţie prenatală, însoţirea naşterii, consiliere postnatală şi consultaţii medicale.
Fundaţia Crucea Alb-Galbenă, iniţial o iniţiativă belgiană, are astăzi filiale în întreaga lume, inclusiv în România, unde îşi desfăşoară activitatea de 15 ani. Fundaţia oferă servicii de îngrijire socio-medicală la domiciliu, pentru pacienţi de toate vârstele, indiferent de patologie, promovând valorile şi principiile europene şi căutând să aplice tehnologii medicale inovative în tratarea suferinţelor pacienţilor.
Crucea Verde – simbolul farmaciilor – o întâlnim atât ca o cruce integral verde sau cu margini verzi şi interior alb, dar şi ca pe o cruce cu margini verzi, care are în interior o cupă cu un şarpe încolăcit pe ea (al cărui simbolism e legat de „şarpele de aramă” ridicat de Moise în pustiu, spre care privind evreii se vindecau de muşcătura şerpilor veninoşi), sau un şarpe încolăcit pe un baston (cu trimitere la Esculap, din mitologia greacă), sau un caduceu (un sceptru reprezentat printr-un baston cu 2 aripioare în vârf, încolăcit de 2 şerpi; cu trimitere la Hermes, din mitologia greacă).
Pe lângă aceste asociaţii sau fundaţii, amintim prezenţa semnului crucii în anumite drapele naţionale (cum ar fi: Elveţia, Scoţia etc.) sau al unor regiuni sau provincii (de exemplu, drapelul statului Florida sau Alabama din SUA). La fel, deloc lipsită de importanţă este folosirea Crucii Apostolului Andrei (în formă de X) la trecerile de cale ferată, nu doar pentru a atenţiona, dar şi pentru a păzi!...
Deşi nu există o raţiune religioasă concret exprimată în ceea ce priveşte folosirea semnului crucii în simbolurile/emblemele organizaţiilor amintite, avem de a face cu activităţi de alinare a suferinţei, de asumare a suferinţei sau chiar de preîntâmpinare a ei. La modul general, în conştiinţa creştină, Crucea este simbolul suprem al asumării omului de către Fiul lui Dumnezeu, o asumare ce duce spre Înviere, spre biruinţa vieţii asupra morţii şi neputinţei. Iată de ce, chiar dacă nu în mod direct, generalizarea semnului crucii în simbolurile/emblemele amintite poartă ceva şi din asumarea umanităţii de către Hristos, în Jertfa de pe Crucea Golgotei!
1 Comitetul Internaţional de Ajutorare a Răniţilor, viitorul Comitet Internaţional al Crucii Roşii, organizaţie umanitară, neguvernamentală, particulară, cu sediul la Geneva, creată în anul 1863, alcătuită numai din cetăţeni elveţieni. Fondatorii acesteia au fost Henry Dunant, principalul iniţiator, avocatul Gustave Moynier, generalul Henry Dufour şi doctorii Louis Appia şi Theodore Maunoir.
2 Om de afaceri şi filantrop elveţian (1828-1910). Premiul Nobel pentru pace în anul 1901.
3 În Lombardia, o provincie în nordul Italiei, avea loc o sângeroasă bătălie lângă localitatea Solferino. Francezii şi sarzii luptau contra austriecilor pentru eliberarea Lombardiei de sub habsburgi, bătălia terminându-se cu victoria primilor. Efectele bătăliei au fost dezastruoase cu privire la victimele de pe câmpul de luptă: 6000 de morţi şi 40.000 de răniţi într-o singură zi de luptă.
4 Tratatul a fost semnat în momentul adoptării şi ratificat ulterior de toate cele 12 state participante la Conferinţă.
5 Pentru detalii, S. Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Ed. Burg, Sibiu, 2001; acelaşi autor, Drept internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.
