Lumea științei interesează spațiul eclesial

Pr. Răzvan Ionescu

Rezultatele științei și aplicațiile ei în viața concretă influențează trăirea noastră până la măsuri care ne obligă la exercitarea unui discernământ duhovnicesc1. În măsura în care este căutat prin Biserică, acesta din urmă este în ultimă instanță harismă, nicidecum simplă competență naturală a omului. Cu alte cuvinte, cere prezența lucrătoare a harului dumnezeiesc care fortifică și înnobilează propriile noastre posibilități. Nevoia unei abordări duhovnicești a științei pleacă deci de la faptul că ceea ce provocăm prin exercițiul științelor în lume ne influențează la nivel existențial, nivel la care Hristos Se arată prin excelență lucrător în ființa noastră.
Constatăm deopotrivă o depășire a modernității prin aceea că (unii dintre) oamenii de știință se deschid dialogului cu tradițiile religioase așa cum nu o făceau în trecut. Nu pentru că sunt neapărat mult mai toleranți privitor la valorile trăirii religioase, au existat în toate epocile trăitori creștini cu rezultate excepționale în spațiul științelor, ci pentru că asistăm la o mutație în însuși interiorul științei care îi îndeamnă pe truditorii ei în această nouă direcție: conștiința tot mai pregnantă a propriilor limite.
Pentru cineva familiarizat cu spațiul Ortodoxiei, afirmația poate îmbrăca o formă și mai mărturisitoare: întrevedem zorii unui apofatism care pare de acum a-și găsi locul în afirmațiile (filosofiei) științei. Acest fapt este de neimaginat în modernitate, unde toate afirmațiile științei erau „tari” (de exemplu, „obiectivitatea slabă” a noii fizici era pur și simplu de neconceput).
Noile concepte cu care operează fizica secolului douăzeci, cu logica sa contradictorie și cu noțiunile sale de incertitudine și de probabilitate, limitele epistemologice puse în evidență de astrofizica actuală sau noua orientare de factură gödeliană în matematici, care pulverizează programul determinist al lui Hilbert, cercetările contemporane privind limitele inteligenței computaționale sunt tot atâtea repere în interiorul filosofiei științelor față de „certitudinile” și de „speranțele” profesate de modernitate. Un nou orizont s-a deschis. Știința de astăzi capătă în multe domenii o deschidere care lasă să se întrevadă, la modul cel mai științific cu putință, propriile limite, și deci un orizont al propriilor posibilități care nu poate fi depășit. Or, această „smerenie” intrinsecă valorilor științei spune mult față de „optimismul” fără limite al corifeilor modernității, care reducea la tăcere, în chip ideologic scientist, cuvântul Bisericii în societate.
Nu fac parte dintre cei care caută dialogul între religie și știință cu orice preț. Cred cu onestitate că raporturile dintre teologia ortodoxă, înțeleasă ca expresie a vieții eclesiale și nu numai ca reflecție sau discurs, și științe este unul complex. Tipologia actuală a raporturilor știință – religie o arată cu prisosință2. Pledez însă pentru o cântărire și o evaluare a acestora din interiorul vieții Bisericii. Pentru că odată cu intensificarea preocupărilor știință – religie astăzi, asistăm la o proliferare a propunerilor de evaluare a raporturilor formulate din perspective hermeneutice adesea străine spațiului eclesial. Faptul este explicabil deseori prin aceea că cei care le propun au o formație de ordin științific, pe care o prelungesc printr-o reflecție de ordin metafizic sau filosofic cu potențiale deschideri către teologie, fără a fi ei înșiși neapărat practicanți în sens religios. Rigoarea intelectuală a unora dintre aceste demersuri, de necontestat în măsura ancorării lor în metodologia de tip științific, nu constituie însă și o garanție privind eficiența acestora în plan duhovnicesc, plan pe care adesea nu-l au în vedere, și în acest fel nu pot constitui mai mult decât simple radiografii de ordin intelectual sau cultural a unor realități care în fondul lor sunt de necircumscris puterii de investigare date exclusiv de competențele omenești.
Pe noi ne interesează însă o evaluare la nivel existențial, prin prisma înțelepciunii hrănite eclesial. Este limpede că întâlnirea dintre teologie, expresie a lucrării minunate a energiilor dumnezeiești în interiorul creatului și științe ca demers de investigare a creatului din interiorul creatului nu poate fi cântărită și analizată apelând în exclusivitate la mijloacele specifice creatului. O astfel de radiografie este limitată prin însăși natura ei. A interpreta raporturile dintre teologie și științe în cheie de lectură strict intelectuală este echivalent cu a te preocupa mai curând de efectele în plan intelectual ale teologiei în întâlnirea acestora cu ceea ce rezultă în acelasi plan, deci la nivel epistemologic, din demersul științelor. „Obiectivarea” de tip științific ratează ceea ce ține fundamental de subiectiv, și ne referim aici la minunea întâlnirii teologiei cu științele la nivelul trăirii personale prin ceea ce harul lui Dumnezeu poate inspira în om ca întâlnire cu competențele științifice puse în lucrare în vederea cunoașterii lumii.
O astfel de întâlnire a teologiei cu științele ne îmbogățește și are darul să ne fortifice propriul discernământ. Provocările lumii contemporane prin exercițiul științelor sunt fără de număr. La acestea, Hristos, Care are de împărtășit fiecărui om în parte (inclusiv deci omului de știință) esențialul pentru viața sa, ne poate ajuta să ne raportăm duhovnicește, ieșind astfel câștigători în termeni de mântuire. Să recunoaștem, miza este enormă pentru viețile noastre, ale tuturor.

1 Théologie orthodoxe et science: conflit, indifférence, intégration ou dialogue? este titlul tezei mele de doctorat, proaspăt susținută la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint Serge din Paris (02.06.2013) (a se vedea: http://www.saint-serge.net/evenements/passes.html#soutenances; discursul de susținere poate fi citit la adresa: http://www.saint-serge.net/evenements/Discours%20de%20soutenance%20père%20Razvan%20Ionescu.pdf). Rândurile de față se doresc o prelungire către cititorul român a câtorva dintre concluziile acestei cercetări, sperăm, deschizătoare de drum în spațiul ortodox francofon.
2 Ibidem.