Un necrolog săsesc al mitropolitului Andrei Şaguna

Mircea-Gheorghe Abrudan

În urmă cu o sută patruzeci de ani, pe 16/28 iunie 1873, marele arhiepiscop şi mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, Andrei baron de Şaguna, se muta din lumea aceasta în Împărăţia Cerurilor. Tristul eveniment din viaţa românilor nu a fost trecut cu vederea nici de către intelectualitatea şi organele de presă maghiare şi săseşti, care în ediţiile lunilor iunie şi iulie ale anului 1873 au publicat nu numai numeroase ştiri despre desfăşurarea ceremoniilor înmormântării mitropolitului, ci şi o serie de editoriale despre viaţa şi activitatea acestuia. Un asemenea material a fost redactat de către episcopul Bisericii Evanghelice C.A. din Transilvania, Georg Daniel Teutsch, în paginile ziarului săsesc central Siebenbürgisch-Deutsches Wochenblatt (Gazeta săptămânală germană ardeleană) intitulat simplu: Andrei Baron de Şaguna.

Georg Daniel Teutsch – o scurtă biografie

G.D. Teutsch s-a născut la 12 decembrie 1817 în Sighişoara, a studiat la gimnaziul din oraş, la Facultatea de Teologie Evanghelică din Viena şi la Universitatea din Berlin. Între anii 1846 și 1863 a activat ca profesor de istorie şi limbi clasice la Gimnaziul săsesc sighişorean. Concomitent, a desfăşurat o activitate istoriografică şi culturală fructuoasă, publicând mai multe lucrări dedicate istoriei saşilor ardeleni, colaborând cu diferite ziare săseşti şi participând la înfiinţarea şi dezvoltarea „Asociaţiei de studii transilvane” (Verein für siebenbürgische Landeskunde). În anul 1861 a fost ales membru al Consistoriului Evanghelic, pe 21 aprilie 1863 presbiter al comunităţii luterane din Agnita şi în data de 19 septembrie 1867 episcop al Bisericii Evanghelice C.A. din Transilvania. Respectatul episcop sas a trecut la cele veşnice la Sibiu în 2 iulie 1893. Meritele sale culturale, politice şi bisericeşti au fost recunoscute de către saşii ardeleni la scurt timp după moartea sa, în 19 august 1899 fiindu-i inaugurată în curtea catedralei evanghelice din Sibiu o statuie de bronz monumentală, care domină până astăzi întregul spaţiu pietonal al incintei bisericeşti1.

Fiind la rândul său lider naţional-bisericesc, Teutsch l-a cunoscut bine pe mitropolitul Şaguna. Luptele anilor revoluţiei paşoptiste, şedinţele dietelor Transilvaniei şi ale Senatului imperial vienez, precum şi o serie de ceremonii publice i-au situat de nenumărate ori umăr lângă umăr, ceea ce explică şi faptul că episcopul sas l-a cunoscut bine pe mitropolitul Andrei Şaguna. Această concluzie se desprinde însă mai ales din cuprinsul necrologului amplu şi extrem de elogios publicat în data de 2 iulie 18732. Deoarece cuprinsul acestui necrolog a rămas până acum aproape necunoscut mediului românesc, am considerat că traducerea şi reproducerea sa integrală în limba română este deopotrivă folositoare şi necesară pentru a vedea modul în care viaţa şi activitatea Sfântului Ierarh Andrei a fost percepută şi zugrăvită de către una dintre personalităţile de prim rang ale Transilvaniei celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. O simplă analiză a articolului ne descoperă faptul că episcopul sas a manifestat faţă de mitropolitul român nu doar un sentiment de consideraţie protocolară înaltă, pe măsura statutului bisericesc şi aristocratic al celui evocat, ci a nutrit sentimente sincere de respect şi admiraţie faţă de întreaga viaţă şi operă a ierarhului ortodox concitadin, neezitând să împărtăşească aceste gânduri propriei naţiuni.

Andrei Baron de Şaguna

Din seara zilei de 28 iunie poporul român a pierdut pe unul dintre cei mai mari patrioţi ai săi, iar Biserica greco-orientală pe cel dintâi arhiepiscop şi mitropolit al ei. Andrei baron de Şaguna a răposat în această zi după o lungă şi turbulentă boală.
Odrăslit dintr-o familie sârbească, dacă nu ne înşelăm3, neaparţinând prin naştere Transilvaniei, a ajuns repede să exercite ca nimeni altul de aici o influenţă mare asupra dezvoltării unei părţi largi a populaţiei sale. Începând cu 1846 la început administrator, apoi episcop, mai târziu arhiepiscop şi mitropolit al Bisericii greco-orientale, a fost timp de aproape o generaţie întreagă conducătorul intelectual şi multă vreme singurul lider recunoscut al poporului său şi a reuşit să obţină în această calitate astfel de rezultate politice, cum rar îi sunt date vreunui muritor a dobândi.
Este adevărat că i-au venit în ajutor schimbările radicale ale timpului din anul 1848 şi toate ce ţin de acesta, dar trebuie să i se recunoască meritul personal de a fi înţeles şi folosit, cu privirea sa ageră şi cu judecata sa înţeleaptă, la timp însemnătatea acestor schimbări. Nu a fost un politician al frazei, niciunul dintre acei idealişti care prin puterea covârşitoare a entuziasmului şi a cuvântului cuceritor doresc să mute munţii din loc şi să schimbe cursul râurilor, ci lui îi plăcea să rămână întotdeauna pe tărâmul împrejurărilor reale şi cu ele să calculeze. Observând de timpuriu că în Austria nimic nu e durabil, ci totul este supus schimbărilor necontenite, s-a ferit de nebunia de a-şi lega inima de un singur sistem politic şi, aducându-şi aminte totdeauna, la timpul potrivit, de cuvântul cântăreţului roman: „impavidum ferient ruinae”, ca un bărbat de stat prevăzător a reuşit să se bucure, pe lângă toate schimbările vremii, întotdeauna de rezultate îmbelşugate, ceea ce le este dat să trăiască doar la puţini muritori. Ce ar povesti memoriile sale, dacă le-ar fi scris! Ce distanţă este de la sărmanul episcop „valah” din anul 1846, a cărui naţiune şi biserică erau doar „tolerate” în ţară, până la arhiepiscopul şi capul Mitropoliei greco-orientale, de la preşedintele Adunării naţionale a românilor în Sibiu – care la 28 decembrie 1848 spunea în sânul acesteia: „Dar rebelii până astăzi îşi continuă sălbatica oroare şi duc un adevărat război împotriva concetăţenilor lor; încă nu reuşesc să se lepede de sloganul lor fanatic Unio vagy halál!” [unire sau moarte, n.n.] – până la membrul Casei magnaţilor după împlinirea acestei uniuni, şi, între aceste puncte extreme, bărbatul de încredere al Senatului imperial întărit, deputatul Săliştei la Dieta din Sibiu, membrul pe viaţă al Senatului austriac!
Nu este nici de mirare dacă în cercurile intime de încredere deplângea în mod spontan cu nori tulburi pe chipu-i frumos quam parva regitur sapientia mundus şi nu arăta o stimă aleasă faţă de caracterul politic al unui înalt demnitar!
Însă în toate aceste activităţi a rămas fără-ntrerupere fidel unui scop, pe care şi l-a stabilit în momentul în care a pus prima oară piciorul în ţară: ridicare exterioară şi întărire interioară a poporului şi a Bisericii sale. Istoria va sublinia odată că una din trăsăturile sale principale de caracter a constat în faptul că el a realizat mai multe pentru poporul său adoptiv, poporul român, decât orice fiu propriu al acestuia în oricare altă perioadă de timp. Era convingerea sa, când a spus în senatul imperial lărgit din 21 iunie 1860: „Trebuie să declar a fi o eroare dacă s-ar presupune că sub sceptrul Austriei ar mai exista o naţiune, care ar fi dispusă să-şi sacrifice de dragul unei alte naţiuni naţionalitatea, limba şi existenţa sa politică. În lume au existat, într-adevăr, întotdeuna renegaţi (i-a dispreţuit în mod desăvârşit, indiferent dacă defilau într-o haină germană sau maghiară); totuşi însă popoare întregi de renegaţi nu există în niciun fel.” De aceea în discursul său din 26 septembrie 1860 a stabilit între cele zece momente fundamentale pentru reorganizarea monarhiei neapărat alături de unitatea acesteia şi autonomia fiecărei ţări în parte, „egala îndreptăţire a tuturor naţiunilor şi valabilitatea utilizării limbilor lor înaintea tuturor autorităţilor” şi a subliniat, totodată, „asigurarea unităţilor confesionale de învăţământ şi în ceea ce priveşte limba acestora [a românilor, n.n.]”.
El a întemeiat o tipografie, care aprovizionează şcoala şi biserica acestora [românilor ortodocşi, n.n.] cu cărţi în limba lor maternă şi a arătat cu o justă conştiinţă de sine că cea mai importantă operă a acesteia este noua Biblie de aproape 300 de coli în format mare, de deasupra căreia nu şi-a ridicat mâna îmbunătăţitoare până la moarte. El însuşi a fost neodihnit în activitatea sa de scriitor în folosul propriei prese. Totuşi, nu trebuie evaluat cu măsura critică a ştiinţei germane; operele sale cele mai importante, „Istoria bisericească” în două volume, „Compendiul” său de drept canonic, nu se pot susţine în faţa vreunui forum atât în ceea ce priveşte cuprinsul, cât şi forma; dar am fi irezonabili dacă am dori să le aplicăm orice fel de unitate de măsură. La fel şi memoriile sale cu privire la înfiinţarea mitropoliei sunt pline de erori istorice, dar acestea au fost scrise pentru a realiza mitropolia şi au realizat-o, în timp ce tot adevărul documentat istoric asupra naţiunii săseşti aproape că i-a înmulţit duşmanii în ultima vreme.
De înfiinţarea tipografiei a depins şi îmbunătăţirea seminarului pentru învăţători şi clerici. Este meritul lui dacă în prezent toţi membrii acestei stări a poporului său ştiu cel puţin să citească şi să scrie, acelaşi merit îl are şi pentru faptul că mai mulţi [români, n.n.] au putut să studieze la universităţile germane.
Fără nicio îndoială, în prezent dau mărturie rezultatele mari atinse în urma muncii sale pentru ridicarea educaţiei şi a ordinii în Biserică şi a organizării acesteia pe baza unei constituţii, dar şi a acţiunii sale în scopul dotării acesteia cu proprietăţi.
În ultima perioadă a vieţii sale a fost susţinut în toate aceste acţiuni prin devotamentul şi marea ascultare a tovarăşilor săi bisericeşti. În acest fel, se ştia sus şi jos că atunci când se exprima în chestiuni politice şi bisericeşti nu reprezenta doar o singură voce. Unitatea îl făcea şi în acest caz puternic. Doar de curând unii au crezut de cuviinţă să meargă pe căi proprii, succesul a evidenţiat câştigul. Aroganţa şi vorba ascuţită, care s-au îndreptat în aceste încercări împotriva lui, l-au durut, cu toate acestea le-a suportat şi nu s-a lăsat înşelat prin intermediul lor în chestiunile fundamentale.
Acum s-a dus acasă. În lungile zile ale bolii sale de pe urmă, probabil gândul „non omnis moriar” i-a uşurat privirea spre sfârşit. Şi, într-adevăr, aşa este. Prietenii şi duşmanii bărbatului, a cărui statură înaltă impunătoare, cu privirea ageră şi cu barba ondulată nu o va uita curând, cel ce a văzut-o vreodată, trebuie să fie de acord că de numele lui Şaguna se leagă o nouă epocă în viaţa poporului român şi a Bisericii Orientale4.
 

1 O biografie masivă a episcopului a fost publicată de către fiul acestuia, Friedrich Teutsch, la Sibiu, în anul 1909. A se vedea: Friedrich Teutsch, Georg Daniel Teutsch: Geschichte seines Lebens, Hermannstadt, Druck und Verlag von W. Kraft, 1909, 625 p.; o scurtă biografie în limba română vezi la Thomas Nägler, Un mare istoric şi om politic al saşilor: Georg Daniel Teutsch (1817-1893), în Transilvania, serie nouă, anul XXXV (CXI), 4/2006, p. 76-81.
2 Siebenbürgisch-deutsches Wochenblatt, nr. 27, 2 Juli 1873, p. 419-420.
3 Această eroare se explică prin lipsa în momentul respectiv a unei biografii ediție a mitropolitului Şaguna, chiar şi în limba română, traducerile germane ale operelor sale nefiind adnotate cu nicio informaţie despre viaţa sa, rapiditatea cu care Teutsch a fost nevoit să-şi redacteze articolul nepermiţându-i să se documenteze nici pe cale orală.
4 Portretul mitropolitului Andrei Şaguna este preluat din paginile calendarului german al lui Benigni pe anul 1861. Vezi: Benignis Siebenbürgischer Volkskalender für das Jahr 1861, welches ein Gemein-Jahr von 365 Tagen ist, Neue Folge, Zehnter Jahrgang, Druck und Verlag von Theodor Steinhautzen, Hermannstadt, 1860, p. XVI.