Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu
În primul „cuvânt” mitropolitul pornea de la cuvintele psalmistului: „Cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pre dânsul” (Ps. 8, 5). În prima parte face o asemănare între chemarea la apostolie a Sfântului Apostol Pavel pe drumul Damascului, când a văzut o „lumină mare” şi crucea pe care a văzut-o împăratul Constantin pe cer.
În tratarea temei, mitropolitul răspunde pe larg la întrebarea: De ce i s-au atribuit împăratului Constantin „trei numiri” sau „tituluşuri”: 1. „de Dumnezeu încununat”; 2. „mare împărat” şi 3. „întocmai cu apostolii”? La prima întrebare răspunde că el n-a fost ales împărat de oameni, ci a fost ales de Dumnezeu Însuşi „pentru bunătatea şi curăţeniia inimii sale”, aşa cum a fost ales şi Pavel din mijlocul evreilor „cu glas ceresc”.
Apoi, continuă mitropolitul, „împărăţiia iaste un dar desăvârşit, carele să pogoară de sus, de la Părintele luminilor, asupra celor aleşi şi îmbunătăţiţi, iar pentru vredniciia lui îi deade Dumnezeu de să făcu împărat întâi(ul) al creştinilor, ca să îndrepteze pe cei răzvrătiţi, să păzească turma lui Hristos de lupii cei gânditori… (sic) şi Biserica lui Dumnezeu, ce era călcată şi gemea de sub tirani, să o rădice şi să o veselească”. În continuare, cita şi cuvintele pe care împăratul le-a rostit în faţa Părinţilor de la Sinodul de la Niceea: „Voi în Biserică, iar eu în afară de Biserică sunt pus la Dumnezeu episcop”. Cita apoi pe poetul grec Hesiod (Isiod, sec. VIII-VII î.Hr.), care scria că împăraţii au îndatorirea de a face dreptate supuşilor şi „să ridice strâmbătăţile”.
În privinţa celui de al doilea „tituluş”, Antim, citându-l pe Eusebiu din Cezareea, scria că împăratul Constantin a devenit şi trebuie numit „mare” nu numai „pentru biruinţele cele mari ce au făcut la războae”, ci mai ales „pentru marile faceri de bine ce au făcut supuşilor săi”. Amintea şi de ajutoarele materiale pe care le acorda săracilor „carii alerga la el să-i ajute şi nici unul nu să întorcea deșărt de dorita mângâiere”. În sfârşit, Constantin era „mare” şi pentru faptul că „lui i s-au supus toţi împăraţii pământului” şi că prin pilda lui „s-au închinat şi alţii lui Hristos şi au luat frumuseţea credinţei”.
Cu privire la al treilea „tituluş”, mitropolitul Antim explica de ce Sfântul Constantin este „întocmai cu apostolii”. La prima vedere, el n-ar merita acest atribut, pentru că n-a făcut misiune ca apostolii, nici n-a fost întemniţat sau chinuit ca ei pentru credinţa în Iisus Hristos. Şi totuşi, merită să fie socotit egal cu ei datorită exemplului lui, „pentru că puterea împăraţilor şi a domnilor iaste să întoarcă voinţa norodului, după cum vor vrea ei şi aceasta nu o pot face cu alt mijloc, fără numai când vor face întâi ei aceia ce poftesc să se facă de alţii”. Cu alte cuvinte, Constantin, după ce s-a încreştinat, a devenit pildă sau model de urmat şi pentru supuşii săi (Antim menţionează – sub alt aspect – şi pe un împărat al „Chitaiului” = Chinei şi pe Alexandru cel Mare ca modele de urmat pentru supuşi). Şi Antim încheie prin aceste cuvinte: „Aşa şi marele Constandin, cu a sa pildă şi cu a sa creştinătate, au făcut pe toţi supuşii lui creştini şi aceia ce n-au putut să o isprăvească desăvârşit toţi apostolii cu propovăduirea fieştecăruia unde i s-au fost dat soarta, au isprăvit el singur, cu poruncile ce au dat în toată lumea şi au întins numele lui Hristos şi credinţa cât iaste întins pământul şi lumea. Drept aceia, cu dreptate iaste să se numească întocmai cu apostolii, căci au împlinit şi slujba şi numirea apostolilor”. Cuvântul se încheia cu o urare adresată lui Constantin Brâncoveanu: „Drept aceia dară, mă rog şi eu, măcar că sânt nevrednic, să mijlocească cu călduroasele lui rugăciuni pre mult milostivul şi îndurătoriul Dumnezeu, ca să te păzească pre Măriia Ta, încununat cu slavă şi cu cinste, întreg şi sănătos, în mulţi ani, cu multă fericire”1.
Privită în ansamblu, sesizăm o exagerare a rolului împăratului Constantin în răspândirea învăţăturii creştine, lucru explicabil în orice panegiric. De asemenea, constatăm că nu este pomenită Sfânta Împărăteasă Elena.
Al doilea „Cuvânt de învăţătură la Sfinţii şi întocmai cu apostolii împăraţi Constandin şi Elena” este complet diferit de primul. Pornind de la cuvintele Mântuitorului: „Tot cel ce să smereşte să va înălţa” (Luca 14, 11), Antim îl prezintă pe împăratul Constantin drept „chip” sau „model” al smereniei şi al blândeţii, al credincioşiei. Se pare că s-a folosit de cuvântări patristice şi postpatristice, pentru că apar multe figuri retorice, specifice acelora. Prezintă pe scurt lupta sa cu „păgânul de Maxentie”, pe care „l-au biruit desăvârşit şi l-au înecat în apa Tiverului”. Menţionează fugitiv boala împăratului, în urma căreia a fost botezat de Sfântul Silvestru, şi faptul că a convocat „săborul cel lăudat de la Nichea”, care „au potolit turburarea Bisericii”, „mulţimea bisericilor carele în multe locuri, în slava lui Dumnezeu, cu mare cuviinţă au făcut milosteniile cătră cei lipsiţi, ajutoriul cătră cei săraci şi dragostea cea creştinească cătră toţi şi toate, pentru întărirea şi întemeierea credinţii”. În partea finală a „cuvântului de învăţătură” îl dădea pe Constantin drept model de urmat pentru împăraţi, pentru cei bogaţi, pentru „cei de neam bun”, pentru „meseri” (meşteşugari, n.n.) şi săraci. În ultimele fraze aminteşte şi de domnitorul Constantin Brâncoveanu; cu alte cuvinte, face o „actualizare” a predicii sale, prin cuvintele: „Să nu ne laşi nici pre noi săraci de folosirile, de acoperământul şi de rugăciunile tale cele fierbinţi către Dumnezeu şi mai vârtos te roagă Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu să păzească întreg şi cu fericire chipul cel viu al bunătăţilor tale, pre adevăratul moştenitor creştinătăţii tale, pre iubitoriul de Hristos şi creştinul nostru domn (subl. ns.). Supune supt picioarele credinciosului lui suflet slabi şi făr’ de putere pre vrăjmaşii măriei-sale, precum ai supus pre potrivnicii credinţii, pentru ca să lumineze în mulţi ani, întru stăpânirea sa, creştinătatea, pentru ca, domnind el, să împărăţească dreptatea, pentru ca să ţie cu slobozenie (în libertate, n.n.) bunătatea, să nu aibă obraz strâmbătatea”. De notat că nici în această „învăţătură” nu este pomenită Sfânta Împărăteasă Elena2.
Oricum, Sfântul Ierarh Antim Ivireanul are meritul că a prezentat, în predicile sale, personalitatea Sfântului Împărat Constantin, aşa cum făcuseră, înaintea lui, în Moldova, Sfinţii Ierarhi Varlaam şi Dosoftei.
1 Citat după Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1972, p. 83-89 şi Antim Ivireanul, Didahii, ediţie îngrijită de Arhim. Mihail Stanciu şi Prof. Dr. Gabriel Ştrempel, Ed. Basilica, Bucureşti, 2010, p. 156-160.
2 Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 113-119 şi ed. Didahii, p. 161-165.
