Diac. Dr. Ştefan L. Toma
Dacă filosoful creştin Constantin Noica afirma faptul că Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) reprezintă actul de naştere a unităţii de conştiinţă europeană, textul prezentei Enciclice ne vorbeşte explicit despre Edictul de la Milan ca act de naştere a conceptului de drepturi ale omului. Nu în cele din urmă, documentul pe care îl prezentăm (purtând în registratura Patriarhiei Ecumenice nr. 144/19 mai 2013) ne înfăţişează o Biserică Ortodoxă hotărâtă să continue, pe mai departe, dialogul interreligios şi intercreştin asumat în mod oficial, începând cu debutul secolului al XX-lea. Iată, atâtea motive pentru care prezenta Enciclică constituie un document de actualitate pentru întreaga creștinătate ortodoxă!
„† Bartolomeu, din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă şi Patriarh Ecumenic, întregii plerome a Bisericii, har şi pace de la Dumnezeu!
Binecuvântat este Dumnezeul nostru, Care a rânduit aşa” şi a aşezat toate lucrurile pentru toţi oamenii, Care ne-a adus la această zi a Învierii, când „toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul deopotrivă”.
Împlinindu-se, în acest an, 1700 de ani de la pronunţarea Edictului de la Mediolanum, cu privire la libertatea credinţei religioase, în comuniune cu Biserica din tot locul şi din tot timpul, adresăm, din sfinţitul Tron apostolic al Patriarhiei Ecumenice, un mesaj de speranţă, iubire, pace şi încurajare, de vreme ce Biserica există în lume ca o teofanie continuă...Prin Edictul de la Mediolanum au încetat, în chip legal, persecuţiile împotriva Bisericii şi a religiei, fiind legiferată, pentru prima dată la nivel uman, libertatea conştiinţei religioase în lume. Însă libertatea prin care Hristos ne-a eliberat (Gal. 5, 1) nu e declaraţie (formulă) sau literă. Este libertatea reală, pe care o căutăm întotdeauna, ca toate să devină „noi”. Altfel, poate nu aşteptăm un cer nou şi un pământ nou.
Până în vremea Marelui Constantin, istoria lumii, a „Israelului celui vechi”, de dinainte de Hristos, dar şi după existenţa concretă a „Israelului celui nou”, libertatea de exprimare a credinţei conştiente a omului era complet respinsă şi prigonită, până la martiriul de sânge pentru adevăr.
Făcându-se referire la faptul că de-a lungul istoriei au existat persecuţii împotriva persoanelor care aveau o credinţă diferită despre dumnezeire decât cea pe care o avea conducătorul unei anumite comunităţi, persecuţiile de până la Constantin cel Mare, fie ele reale sau/şi ideologice, duceau, în cea mai mare parte, la o mărturisire prin martiriu, nicicând spre o deschidere religioasă între oameni, care avea să fie proclamată oficial prin Edictul de la Mediolanum. Astfel, potrivit textului Enciclicii, împăratul Constantin cel Mare al Răsăritului şi Liciniu al Apusului, recunoscând severele persecuţii împotriva creştinilor şi faptul că nu au făcut niciun bine Imperiului, au hotărât să acorde creştinilor libertatea manifestării credinţei şi a adorării lui Dumnezeu. În acest sens, „Edictul de la Mediolanum din 313 avea să constituie fundamentul recunoaşterii universale, peste veacuri, a libertăţii conştiinţei religioase”.
După referirea la conţinutul celor 13 unităţi (capitole) ale textului propriu-zis al Edictului, textul Enciclicii face referire la faptul că „prin acest Edict, ca şi prin reglementările Marelui Constantin, care au urmat, s-a născut în lume conceptul drepturilor omului. S-au consacrat, pentru prima dată, valorile descrise mai sus: respectul faţă de toleranţa religioasă, libertatea de expresie a conştiinţei religioase – valori ale vieţii umane – şi toate câte au constituit fundamentul legislaţiei relevante, care este valabilă până astăzi... Constantin cel Mare, care şi-a primit vocaţia de sus, i-a îmbrăţişat pe toţi oamenii, cetăţeni şi credincioşi, oameni ai credinţei şi necredinţei, devenind astfel un slujitor al păcii sociale şi al salvării întregii umanităţi. Din timpul său încoace, Biserica lui Hristos transfigurează instituţii şi regenerează lumea... Dacă observăm cu atenţie istoria lumii, începând din acea vreme până astăzi, după 1700 de ani de la Edictul de la Milan al lui Constantin cel Mare, remarcăm cu tristeţe că anumite reglementări despre libertatea religioasă au fost încălcate, din nefericire, în numeroase ocazii ale trecutului, nu doar împotriva creştinilor, ci uneori chiar de către creştini înşişi împotriva fraţilor lor creştini...”.
Menţionându-se persecutarea unor Biserici Ortodoxe de către regimuri ateiste sau adepte ale acestei ideologii, în mod deosebit în Europa de Est, textul Enciclicii menţionează: „În unele ţări, creştinii sunt până astăzi trataţi cu multă dizgraţie, în ciuda faptului că multe tratate internaţionale au o recunoaştere internaţională, admiţând dreptul libertăţii religioase... Până în ziua de astăzi, din păcate, trebuie să accentuăm că toleranţa religioasă şi libertatea de cult sunt o realizare a civilizaţiei. Sunt întinse regiuni ale acestei lumi care sunt locuite de oameni care nu tolerează o credinţă religioasă diferită de a lor. Persecuţii religioase continuă să existe, chiar dacă nu au acelaşi aspect ca al persecuţiilor primilor creştini... În multe situaţii, fanatismul şi fundamentalismul religios prevalează, astfel că, Edictul de la Milan este încă relevant vremurilor noastre şi se adresează acelor oameni care, în ciuda trecerii a 1700 de ani de la proclamarea lui, trebuie încă să îl aplice în mod complet.
Observând parcursul umanităţii din acest Centru sacru al Ortodoxiei, putem admite în mod liber că, în ciuda progresului rapid al ştiinţei şi a descoperirilor umane, din păcate, lumea nu a dobândit pe deplin, ca întreg, conceptul nobil şi percepţia libertăţii religioase şi că încă avem nevoie de un efort de comunicare în atingerea acestui ţel. Cu toate acestea, persecuţiile religioase contemporane împotriva creştinilor ne arată, încă o dată, puterea credinţei şi harul sfinţeniei”.
În textul Enciclicii apare o secţiune profund teologică, pe care o vom reproduce parţial:
„Părinţi, fraţi şi fii în Domnul cel Înviat, aniversarea pe care o comemorăm e un semn crucial. El înseamnă că, atunci când omul îşi pierde unitatea cu Biserica, a cărei constituţie se află în unitatea trinitară, el îşi pierde, de asemenea, şi propria lui libertate. Pentru că cineva se pierde pe el însuşi, când îi pierde pe toţi ceilalţi. În Biserică totul e iluminat de unitatea trinitară, în mod particular, de Taina Euharistiei, care constituie chiar inima Bisericii, ca dar de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Dacă omul apără unitatea trinitară, se apără ca persoană şi comuniune. Dacă apărăm şi trăim această unitate, unitatea divină şi umană, atunci apărăm unitatea inconfundabilă şi neîmpărţită a celor două naturi în Hristos, care se răsfrâng ca o binecuvântare în unitatea adevărului şi vieţii, a instituţiei şi harului, a legii şi libertăţii. Aceste aspecte care apar antitetice, de fapt, se întrepătrund fără schimbare şi fără modificare, după modelul Născătoarei de Dumnezeu, care a adus cele opuse într-una. În acelaşi timp, această interpretare descoperă prezenţa constantă a lui Hristos, în toate timpurile şi în toate locurile, dumnezeiesc şi uman, care continuă să călătorească în spaţiul istoriei, într-o altă formă. El călătoreşte cu fiecare persoană umană care se nevoieşte şi depune efort, nu pentru a-i acorda «soluţii magice», precum nişte senzori magnetici, ci pentru a-i deschide ochii, a-i oferi noi senzori şi a o ridica înspre cer, în timp ce Duhul Sfânt coboară asupra pământului”.
Afirmându-se faptul că nicio instituţie umană nu poate satisface setea de sens şi viaţă spirituală a omului, substituind viaţa în Hristos cu realităţi lumeşti, textul Enciclicii dă mărturie asupra faptului că Mântuitorul a întors tarabele celor ce făceau „din casa Tatălui Său” o casă de negustorie (In. 2, 17); eliberând totodată umanitatea de „cursa” legii, prin evenimentul Învierii. „Dacă instituţiile umane sunt speriate de libertatea umană, prin desconsiderare, neglijare sau eludare a ei, instituţia Bisericii naşte persoane libere în Duhul Sfânt”. În acest sens, „toţi sfinţii Bisericii nu sunt păstrători ai legii, ci legiuitori, potrivit Sf. Simeon Noul Teolog. Instituţia Bisericii este harismatică, şi harismele sfinţilor funcţionează ca şi indicatoare instituţionale de direcţie pentru credinciosul Bisericii”.
Revenindu-se la înţelegerea conceptului de drepturi ale omului, remarcăm privirea acestora, în cadrul experienţei vieţii liturgice a Bisericii, ca formă de manifestare a unei libertăţi autentice. „Drepturile umane şi libertatea conştiinţei religioase sunt daruri care «au fost date o dată pentru totdeauna sfinţilor» (Iuda 1, 3), dar care sunt, în mod constant, dobândite pe parcursul vieţii. Ele sunt dobândite prin experienţa comuniunii în Hristos, în cadrul liturghiei cosmice armonice. Vorbim, de 1700 de ani, despre libertatea conştiinţei religioase. Astfel, întotdeauna, Biserica Ortodoxă – şi, în mod deosebit, în anii recenţi ai schimbărilor globale din cadrul acestui ultim secol tragic – urmăreşte şi discerne, în integralitatea ei, răspândirea în lume a păcii, dreptăţii, libertăţii, fraternităţii şi iubirii dintre toate popoarele, ca şi eliminarea tuturor diferenţelor rasiale sau de altă natură, cum se va decide de către Sfântul şi Mare Sinod. Aceste daruri sfinte sunt experiate prin har, în Dumnezeiasca Liturghie, unde se descoperă crearea lumii”. Participând la viaţa Bisericii, credincioşii descoperă cum „iubirea lui Dumnezeu împrăştie falsitatea amăgirii, ca şi o erupţie în tăcere, oferindu-ne adevărul vieţii, ca şi o binecuvântare a libertăţii şi unităţii”.
„Smerenia Noastră, împreună cu fraţii noştri în Duhul Sfânt şi coslujitori în Domnul... cu ocazia comemorării acordării creştinilor a dreptului libertăţii credinţei şi cultului, din acest Centru sfânt al Ortodoxiei, care a slujit, în captivitate fiind, adevărata libertate a umanităţii în Hristos şi a Trupului eclesial, ne exprimăm preocuparea profundă, îngrijorarea şi protestul faţă de persecuţiile care au loc în întreaga lume. În mod deosebit, ne rugăm cu ardoare astăzi pentru populaţiile creştine ale regiunilor geografice din Asia Mică, care se confruntă adesea cu crime, răpiri, persecuţii şi ameninţări, care au culminat cu răpirea celor doi fraţi ierarhi, a căror situaţie este încă necunoscută, mai exact, a vrednicului Mitropolit Pavel de Alepp, foarte cunoscut pentru spiritualitatea şi importanta sa slujire bisericească, socială şi educaţională, şi a Mitropolitului siro-iacobit Johanna Ibrahim de Alepp.
Cu tot sufletul împărtăşim durerea, supărarea şi provocările trăite de către creştinii din Orientul Mijlociu şi Egipt, în mod deosebit, în străvechea şi venerabila Patriarhie a Antiohiei. Dincolo de orice poziţionare politică, condamnăm în mod categoric folosirea tuturor formelor de violenţă, adresându-ne conducătorilor acestei lumi să respecte drepturile fundamentale umane ale vieţii, onoarei, demnităţii şi prosperităţii, recunoscând şi apreciind viaţa împăciuitoare a creştinilor, ca şi efortul lor constant de a rămâne departe de vacarm şi agitaţie.
Ca Biserică a Constantinopolului, ne exprimăm preocuparea că, la 1700 de ani după proclamarea Edictului de la Milan, oamenii continuă să fie persecutaţi pentru credinţa, religia şi alegerile lor de conştiinţă.
Patriarhia Ecumenică nu va înceta niciodată, prin toate mijloacele spirituale şi adevărul aflat la dispoziţie, să sprijine efortul dialogului împăciuitor între diferite religii, soluţia împăciuitoare la orice diferend, şi la prevalarea atmosferei de toleranţă, reconciliere şi cooperare între toţi oamenii, indiferent de religie şi har.
Condamnând orice formă de violenţă ca fiind contrară religiei, proclamăm din Patriarhia Ecumenică că măreţia adevărată este «taina credinţei noastre: că Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă» (I Tim. 3, 16), conduce lumea şi cele ale lumii, potrivit voinţei şi judecăţii Sale de nepătruns, şi va veni iarăşi întru slavă, ca Judecător drept al întregii lumi.
Lui fie-I slava, stăpânirea, puterea, cinstea şi împărăţirea în vecii vecilor. Amin.
În anul Domnului 2013, 19 mai,
Al Vostru mijlocitor către Dumnezeu, † Bartolomeu al Constantinopolului.”1
1 Textul prezentei Enciclici patriarhale şi sinodale îi are ca şi cosemnatari pe cei 12 mitropoliţi membri ai Sinodului permanent al Patriarhiei Ecumenice, în actualul an bisericesc: Athanasie al Calcedonului; Apostolos de Derkoi, Evanghelos de Pirgos; Gherman de Theodoroupolis; Irineu de Myriophyton şi Peristasis; Hrisostom de Myra; Ghenadie de Sassima; Evanghelos de New Jersey; Chiril de Rodos; Damaskin de Kydonia şi Apokoronos; Constantin de Singapore şi Arsenie de Austria.
Sursa: www. ec-patr.org
