† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
La inițiativa și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, iată că s-a încetățenit deja obiceiul ca fiecare an să fie declarat an omagial în cinstea Sfinților Părinți sau a unor evenimente din viața Bisericii noastre. Anul 2013 a fost declarat ca fiind anul omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, lucrul acesta fiind marcat prin acțiuni misionar-pastorale și culturale de anvergură la nivelul întregii Patriarhii Române. Drept urmare, am considerat de cuviință să edităm și noi un număr omagial al Telegrafului Român, în care personalitatea acestor împărați întocmai cu Apostolii să fie prezentată sub diverse aspecte.
Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena au fost niște aleși ai lui Dumnezeu într-o anumită perioadă din istoria Bisericii noastre. Cu ei s-a încheiat perioada prigoanelor împotriva Bisericii noastre și s-a deschis perioada libertății. Noi observăm acum, roadele libertății de după ’90 și nu le prea putem stăpâni. Ne scapă uneori de sub control și suntem atât de convinși că trăim libertatea și drepturile democratice. Biserica a făcut experiența aceasta în secolul al IV-lea prin acești mari împărați, pe care i-a pus alături de Apostoli.
Trebuie să spunem că toată această lucrare săvârșită de împăratul Constantin s-a datorat mamei sale, împărăteasa Elena. Ea l-a readus pe drumul pe care Dumnezeu i-l rânduise, de a fi ales al Său. Ea l-a încreștinat și, după ce a cunoscut creștinismul, a devenit cel mai aprig apărător al creștinismului în perioada de început a Bisericii. Istoria ne prezintă peste zece valuri de prigoane împotriva Bisericii. Prima prigoană a fost produsă de nebunul împărat Nero, care a dat foc Romei pentru a fi inspirat să scrie poezii și a dat vina, apoi, pe creștini. Au urmat multe alte persecuții puse în aplicare de diverși alți împărați romani, dar a rânduit Dumnezeu ca la începutul secolului al IV-lea, în anul 312, să se întâmple minunea. Aceasta a avut loc atunci când împăratul Constantin, înaintea luptei sale cu Maxențiu, a văzut că stelele de pe cer s-au așezat în formă de cruce și deasupra era scris, tot cu ajutorul astrelor cerești: Prin acest semn vei învinge / In hoc signo vinces!
Mesajul acesta și l-a asumat ca fiindu-i adresat lui și a dat ordin ca oștirea sa să fie însemnată cu semnul Crucii, cu semnul biruinței și astfel el a învins, devenind apoi împărat. A realizat o lucrare ce a marcat tot cursul istoriei, fiind vorba de emiterea unei legi, Edictul de la Milano, din 313, prin care a dat libertate creștinilor, alături de celelalte religii păgâne. Dreptul acordat prin acest edict este un început al Bisericii creștine, care, acum, era liberă să se dezvolte. Doar în libertate se pot dezvolta lucrurile și se pot realiza lucrurile binecuvântate de Dumnezeu.
Tot de împăratul Constantin este legat un eveniment care stă la baza evoluției Bisericii din punct de vedere al organizării sale atât administrative, cât mai ales doctrinare, pentru că în anul 325 a avut loc Primul Sinod Ecumenic. Biserica a fost obligată ca din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție, din aceste două depozite ale Cuvântului lui Dumnezeu să formuleze dogmele sale, care să reflecte învățătura Bisericii. Acest lucru era necesar pentru că atunci apăruseră ereziile, ce nu puteau fi stăpânite decât printr-o doctrină bine stabilită a Bisericii, pentru că până atunci totul se transmitea prin viu grai în cadrul Bisericii, se citea din Sf. Scriptură. Toate acestea trebuiau însă concentrate spre o anumită temă. Primul dintre eretici a fost Arie, cel ce a atacat tocmai persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru ca Biserica să arate că Fiul lui Dumnezeu a fost și Dumnezeu și om, misiunea Sa fiind cea de mântuire a întregii lumi, la Primul Sinod Ecumenic s-a stabilit prima parte din Crezul nostru, mai exact primele 7 articole. Toate aceste adevăruri cuprinse în prima parte a Simbolului de credință nu au fost formulate de oameni învățați prin înțelepciunea omenească, ci au fost formulate sub inspirația Duhului Sfânt, pentru că Părinții de la Sinodul I Ecumenic s-au rugat lui Dumnezeu să reverse harul asupra minții lor pentru ca ei să poată înțeleage această taină, acest paradox. Întâi de toate, să înțeleagă cum Dumnezeu cel Unul este întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Să înțeleagă, apoi, ce legătură există între cele trei persoane, pentru ca ele să fie într-o unitate deplină. Dumnezeu-Tatăl este necreat, nefăcut. El este făcătorul cerului și al pământului, al celor văzute și al celor nevăzute. Dumnezeu-Tatăl L-a născut din veci pe Fiul, iar Fiul, când se întrupează din Fecioara Maria, se naște din mamă fără de tată, pentru că el era născut din Tatăl din veci. Între cele două persoane, Tatăl și Fiul, există legătură de egalitate, numai că Tatăl naște din veci pe Fiul și Fiul e născut din Tatăl. La al Doilea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol, din 381, se vor adăuga și celelalte 5 articole ale Simbolului de credință, unde este prezentată și învățătura despre cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, în așa fel încât Biserica are astăzi o formulă simplă și la îndemâna fiecăruia, un ghid și un îndreptar al credinței. Din Simbolul de credință se deduce și cea mai simplă mărturisire de credință, anume, semnul Sfintei Cruci. În momentul în care noi ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, noi mărturisim că Dumnezeu-Tatăl, din iubire, Îl trimite pe Dumnezeu-Fiul, motiv pentru care ne însemnăm inima, apoi Dumnezeu-Fiul, după săvârșirea misiunii Sale de mântuire Se înalță la ceruri și șade de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl și îi biruiește pe vrăjmași. Semnul Crucii este, de fapt, puterea care se revarsă în lume, care se întruchipează, care se materializează în viața noastră. Sărbătoarea din 21 mai, a Sfinților Împărați Constantin și mama sa Elena, ne aduce și mai aproape de sufletul nostru semnul Crucii pentru că, în icoana lor, ei sunt legați de acest semn al biruinței. Mama sa, după ce creștinismul a primit libertate, și-a îndreaptat atenția spre Ierusalim, pentru a căuta Crucea Mântuitorului Hristos. Trecuseră deja 300 de ani, nu se mai știa exact unde este, dar cu multă credință și perseverență a căutat și a găsit cele trei cruci îngropate. Până azi se păstrează, sub Biserica mare a Învierii de la Ierusalim, o peșteră unde au fost îngropate cele trei cruci. Fiind ele îngropate, nu se mai deosebeau una de alta. La 14 septembrie noi sărbătorim Înălțarea Sfintei Cruci, tocmai găsirea Crucii de către Împărăteasa Elena, prin acea minune pe care Dumnezeu a rânduit-o prin sfinții Lui. De atunci, prin intermediul Sfintei Elena, Crucea Mântuitorului este venerată în toată lumea, ea fiind împărțită în diverse locuri pentru folosul creștinilor.
Îi cinstim pe cei doi sfinți, întocmai cu Apostolii, pentru că datorită lor Biserica creștină a primit darul lui Dumnezeu, din rânduiala Lui.
Venind în actualitate, privindu-ne pe noi, cei ce putem să ne închinăm liber azi semnului Crucii, se cuvine să ne considerăm ca niște chemați într-o oștire sfântă, care e Biserica lui Hristos, o armată a biruinței ce are ca stindard acest semn al biruinței, care e semnul Sfintei Cruci. Dar și într-o comunitate a vestirii Învierii Mântuitorului Iisus Hristos prin faptele noastre și viața dăruită nouă, prin dragostea pe care noi o arătăm lui Dumnezeu, pentru ca să primim binecuvântarea Sa, și prin dragostea pe care o arătăm față de cei din jur. Dacă noi vom încerca să fim mai cuminți, mai înțelepți, mai buni, Dumnezeu își va îndrepta mila spre noi. Dacă noi vom continua să privim doar sper noi înșine și spre interesele noastre proprii, atunci Dumnezeu Își va întoarce fața Sa de la noi, precum spune și psalmistul: De-ți întorci Tu fața Ta, toate se ofilesc. Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce. Noi, fără să ne dăm seama, uităm că există un echilibru pe care Dumnezeu l-a lăsat și dacă lucrăm împotriva echilibrului, intervin lucruri pe care nu le mai putem stăpâni, și atunci spunem că mama natură este vitregă. Dar aceasta este mama noastră, pentru că noi din natură suntem și suntem legați de ea. Ne-a creat Dumnezeu și ne-a trimis aici, chiar în țara aceasta, așa cum l-a trimis pe poporul ales în Țara Făgăduinței. Aceasta ne-a dat-o Dumnezeu spre gestionare, spre întreținere, ca ea să fie pentru viitor suport al vieții. Dacă în egoismul nostru am dori să trăim numai noi bine, distrugând ceea ce avem, nu vom ajunge să ne bucurăm de ceea ce credem că ni se datorează nouă. Iată că, dacă cei din trecut ar fi crezut că numai ei au drepturi, nu ar fi fost acum bisericile noastre pline de mărturii ale sfințeniei și ale sfinților lui Dumnezeu ce se roagă pentru noi. Ei sunt cei care, în rânduiala lui Dumnezeu, se coboară la noi și poate că îi avem ocrotitori purtându-le numele sau având evlavie față de ei, întărindu-ne în credința în Hristos și în nădejdea că vom fi cu toții împreună în Împărăția cerurilor.
Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate cele revărsate asupra noastră și să folosim acest dar al lui Dumnezeu de a iubi, de a sta împreună ca prieteni și de a sta înaintea lui Hristos după har, ca prieteni ai lui Hristos, acest dar al prieteniei fiind cel mai de preț dar pe care l-a oferit Hristos prima dată ucenicilor Săi.
