De la „eikon” şi „imago” la icoană

Dr. Constantin ITTU

Este cunoscut faptul că în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, desfăşurată în Sala Sinodală între 28 şi 29 octombrie 2015, s-a hotărât, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, sub a cărui pre­şedinţie s-au desfăşurat lucrările, declararea anului 2017 ca Anul omagial al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română [http://ziarullumina.ro/2017-anul-omagial-al-iconarilor-si-pic­torilor-bisericesti-si-anul-comemorativ-justinian-patriarhul-si-al-aparatorilor-ortodoxiei-in-timpul-comunismului-in-patriar­hia-romana-106584.html accesat 30. 10. 2016].

Înainte de a zăbovi asupra imaginii, a celei pictate în icoană, se cuvine să încercăm o călătorie în veacurile, ba chiar mileniile, care au precedat epoca noastră. În societăţile fără scriere, vorbitorul întreţinea un raport de continuitate atât cu vorbirea sa, cât şi cu vorbirea celuilalt, iar o „dezvoltare tehnică” – cum a fost apariţia scrisului – suspenda ori punea sub semnul întrebării situaţia anterioară, considerată stabilă până atunci. Marile etape de inovaţie sunt momente de suspendare, deoarece se întrerupe o stare de lucruri, una stabilă. În coordonatele filosofiei clasice greceşti, termenul epoché înseamnă „suspendare” sau „întrerupere”, iar peste mile­nii, epoché a ajuns un concept major în fenomenologie, concept pe care Roland Barthes în activează, susţinând că imaginea devine o epoché într-un raport multiplu: cu timpul, cu memoria, cu moartea. În coordonatele acestui raport multiplu, Barthes afirma, în chiar prima pagină din a sa Camera Lucida – pe care o dedică analizei lui Sartre asupra imaginaţiei [Christian Lotz, The Photografic Attitude: Barthes for Phenomenologist, în Pol Vandevelde, Sebastian Luft (eds.), Epistemology, Archaeology, Ethics: Cur­rent Investigations of Husserl’s Corpus, Continuum, 2010, pp. 152–166, la p. 15] –, că s-a decis să se raporteze la imagini – în general, la cele fotografice în special – exclusiv din punct de vedere cultural [ Roland Barthes, Camera Lucida. Reflections on Photography, translated into English by Richard Howard, 1982, p. 3].

În lumea noastră, ortodoxă, pe lângă relaţia referinţa orală – referinţa vizuală, care presupune rugăciunea credinciosului în faţa icoanei, în vremea rugăciunii per­sonale – a Liturghiei personale (Sf. Ioan Gură de Aur) –, mai există şi relaţia, bazată pe un dozaj fin al simţurilor, referinţa orală – referinţa auditivă [Eugeniu Nistor, Comu­nicare şi cunoaştere pluridisciplinară, în „Limba Română”, nr. 11–12 (173–174), noiembrie-decembrie 2009, Chişinău, pp. 48–57, la p. 48], care este activată în timpul slujbelor la care credinciosul participă în biserică.

Raportându-ne la cuvântul imagine, etimologia sa ne trimite la Antichitatea clasică, mai precis la cuvântul grecesc eikon, precum şi la cuvântul latin imago. Pri­mul termen, eikon – în limba română având conotaţie religioasă: icoană – ar putea fi mai degrabă interpretat decât tradus din greaca clasică drept „imagine”, „re­prezentare pusă la dispoziţia privitorului şi care redă realitatea”; de reţinut, în context, că eikon provine din rădăcina proto-indo-europeană weid, care exprimă ideea de asemănare [ Lyle Campbell, Historical Linguistics, Cam­bridge, Massachusetts Institute of Technology Press, 2004, p. 49]. Greaca veche, cu bogatu-i tezaur lingvistic, ne mai pune la dispoziţie un termen, eidolon – de unde povine cuvântul idol –, tot cu sens de imagine şi de extracţie indo-europeană, din sus-amintitul weid („a vedea”, dar şi „a cunoaşte”). De altfel, acest străvechi termen este considerat a fi rădăcina unor cuvinte precum „belvede­re”, „déjà vu”, „evident”, „Veda”, „Rig-Veda” [Sergiu Al-George, Limbă şi gîndire în cultura indiană, introducere în semiologia indiană, București, Editura Ştiințifică şi En­ciclopedică, 1976, p. 4]. În plus, specialiştii în domeniu afirmă că weid este şi sursa termenului sanscrit vidya, care, dacă iniţial a avut sensul de „cunoaştere”, „vedere”, ulterior a devenit concept filosofic desemnând „posesia cunoaşterii spirituale” – de reţinut, una întreită –, privită ca fiind mult superioară tuturor posesiilor, inclusiv a celei de pământ/de avere [Cultură şi filosofie indiană în texte şi studii, 1, traduceri din limba sanscrită de Theofil Simenschy, ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Cicerone Poghirc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 18; Swami Krishnananda, Commentary of the Katha Upanishad (Verses I. 1. 17/18) (http://www.swami-krishnananda.org/ katha1/Commentary_on_Katha_Upanishad.pdf accesat 22. 08. 2016)]. Dacă weid presupune asemănarea cu lumina, eidolon este apropiat ca sens de phantasma, „viziune”, „vis”, astfel că imaginea apare, în coordonatele respec­tive, ca o formă vizibilă raporată la o experienţă trecută sau prezentă.

La rândul său, latinescul imago, a ajuns în limbile mo­derne sub formele image, în franceză, image, în engleză, respectiv imagine, în română, fără să-şi piardă conotaţia iniţială. Mai mult chiar, sensul genuin, de „imagine vizua­lă”, s-a îmbogăţit cu cel de „imagine literară”, un concept cheie în retorica Antichităţii clasice [Constantin Ittu, O re­alitate comunicativă: imaginea fotografică, în „Sibiul în alb şi negru. Hermannstadt in schwarz und weiss. Fred Nuss. Album de colecţie”, Liliana Oprescu, Raluca Ioana Andrei (eds.), Sibiu, Editura Astra Museum, 2015, pp. 5-10, la pp. 5-6].