Spovedanie şi inteligenţă emoţională – motivaţia

Pr. Dr. Ciprian Valentin BÎLBĂ

Motivaţia pentru a realiza un lucru reprezintă resursa de energie şi putere pe care eşti dispus să o investeşti pentru lucrul respectiv. Dacă avem în vedere trinomul raţiune-poftă-iuţime, cred că acţiunea poftei sau a dorin­ţei este prioritară de vreme ce ea este cea care determină angajarea trup şi suflet într-o direcţie sau alta. În cazul în care doreşti cu ardoare lăuntrică ceva, raţiunea te ajută să identifici cea mai eficientă cale de a ajunge la obiectivul propus şi, consecutiv, muşchiul voinţei se încordează de­clanşând o adevărată aliniere de forţe hormonale în scopul implementării.

Motivaţiile noastre sunt în strânsă legătură cu valorile noastre, cu ceea ce este important pentru noi. Ce îmi doresc eu de la viaţă? Răspunsul la această întrebare poate conţine un concept-umbrelă: ACCEPTAREA. Doresc invariabil să fiu acceptat, respectat, valorizat pentru ceea ce sunt. Ar putea obiecta cineva zicând că sfinţii, a căror mentalitate duhovnicească favorizează smerenia, nu jinduiesc după respectul celorlalţi. Dimpotrivă. Şi, totuşi, ei doresc mai presus decât viaţa sau moartea să fie acceptaţi de Dumne­zeu. Diferenţa între sfânt şi păcătos e doar calitativă. Şi, în cele din urmă, sfinţii sfârşesc prin a fi primiţi şi acceptaţi de întreaga pleromă a Bisericii luptătoare.

Motivaţia preotului la scaunul Tainei Spovedaniei, grosso modo vorbind, se subsumează şi ea dorinţei de a fi acceptat. Dar de către cine, de ce şi cu ce scop?

Doctore vindecă-te pe tine însuţi

Un terapeut foarte bine şcolit i-a spus într-o zi soţiei: Dragă, cred că e mai mult decât suficient nivelul de pre­gătire la care am ajuns. O să-mi deschid acum un cabinet şi îţi garantez că într-un an de zile va fi plin de clienţi. Bine, dragul meu, i-a răspuns soţia. Zis şi făcut. În şase luni de zile target-ul a fost atins cu succes. Numai că abia că au trecut vreo doi ani de zile şi cabinetul a rămas gol. Draga mea, îi zise el soţiei, cred că am nevoie de mai multă pregătire. Aşa este dragul meu, i-a răspuns soţia, ai nevoie de mai multă pregătire. Şi terapeutul şi-a continuat pregătirea cu mari terapeuţi ai lumii. După doi ani de zile, plin de zel, şi-a redeschis cabinetul. Istoria însă s-a repetat. Nu ştiu cum se face, zise el, dar m-am pregătit cu Rogers şi cu Winnicott şi tot n-am reuşit. Cred că trebuie… Să-ţi continui studiile…, termină soţia propoziţia. Da, draga mea, şi pentru asta voi merge în India la cei mai renumiţi şamani. După un an se întoarse şi repuse pe picioare ca­binetul dar, de asemenea, fără succes de durată. Când el a început din nou să peroreze despre studii, soţia i-a tăiat-o scurt: Dragul meu, te-ai gândit vreun moment că poate problema nu este a clienţilor, ci a ta însuţi? Poate că ar fi mai potrivit, continuă soţia, să-i întrebi pe ei dacă este ceva anume care i-a deranjat la personalitatea ta. Cum, sări el cu gura, ce pot ei să-mi spună mie!?! Eu nu am nicio vină! Nu eu sunt bolnav, ci ei!... Şi bineînţeles că şi-a continuat studiile…

„Să îmbunătăţim, poate; dar să vindecăm, niciodată!”

La scaunul Spovedaniei lucrurile pot devia uşor şi pe nesimţite, deoarece este oferită poate cea mai mare ocazie a intimităţii interpersonale, credincios-preot. Am discutat în altă parte despre posibilitatea ca atât preotul, cât şi credinciosul, să facă anumite transferuri unul asupra celuilalt. Problema nu este dacă aceste transferuri au loc, ele fiind prezenţe universal valabile, ci modul în care preotul „rezolvă” aceste situaţii, ori se lasă purtat de ele. Cea de-a doua situaţie se întâmplă atunci când preotul fie nu este con­ştient de ceea ce se întâmplă cu adevărat, fie ştie despre ce este vorba, dar nu vrea să accepte şi neagă. Folosind o metaforă, am spune că a ignora sau a nega existenţa unor asfel de fenomene relaţionale, echivalează cu situaţia în care medicul intră în blocul operator fără a dispune de un bisturiu bine ascuţit.

Am consemnat într-un articol anterior că aceste tran­sferuri dinspre preot înspre penitent au la bază relaţiile pe care preotul respectiv le-a avut de-a lungul vieţii cu diferite persoane semnificative din viaţa sa: mama, tata, bunicii… Diferite aspecte ale acestor relaţii semnificative sunt apoi proiectate asupra credincioşilor şi stau în spatele „de ce-urilor” sau motivaţiilor profunde şi neconştientizate care interferează cu procesul duhovnicesc.

Pentru a putea preîntâmpina aceste transferuri care pot bruia relaţia duhovnicească, în primul rând trebuie ca du­hovnicul să ştie că ele sunt inevitabile, ţinând de inerenţa slăbiciunii umane post-pecatoriale. El se va supune în permanenţă autoobservaţiei şi autoanalizei. Totul depinde de a şti să răspundă la mai multe de ce-uri.

De ce un credincios îmi este simpatic, iar altul îmi este antipatic? De ce unele spovedanii durează mai mult decât altele? De ce afişez uneori o prea mare îngăduinţă, în timp ce alteori sunt extrem de corect? De ce după unele spo­vedanii mă simt încărcat şi obosit? De ce îmi fuge uneori gândul de la procesul duhovnicesc? De ce uit că trebuie să spovedesc pe cineva? De ce uneori încurajez dialogul, iar alteori monologul? De ce uneori mă simt nervos, în timp ce alteori mi-e indiferent?

Desigur că la toate aceste întrebări şi la altele care se mai pot pune încă, se poate răspunde şi altfel… adică prin tot felul de justificări care nu sunt altceva decât tot atâtea „cârpe lepădate” ale îndreptăţirii personale. E vorba aici despre lipsa autocunoaşterii, de o stimă de sine scăzută şi care profită de orice ocazie de a învăţa ceva despre sine. Stima scăzută de sine caută permanent răspunsuri şi situaţii compensatorii forţate care sunt, de fapt, trucuri de menţinere a echilibrului personalităţii. În cele din urmă, cea care răneşte personalitatea este mândria. Fie chiar şi mândria încrederii unilaterale şi deformate în lucrarea harului divin prin Taina Spovedaniei. Un soi de fugă, de deresponsabilizare. Un fel de monofizism sacramental.

Soluţia? Panaceul? Nu există: „Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău este adevărul”.

Şi, totuşi, Spovedania vindecătoare mai deasă a docto­rului… Sau poate chiar existenţa unor cabinete de psiho­terapie ortodoxă în care preotul duhovnic – sau dacă pare prea mult, măcar studentul la teologie – să aibă ocazia şi posibilitatea să-şi identifice punctele nodale ale traseului existenţial ca om pur şi simplu supus greşelii, „purtând trup şi vieţuind în lume”.

Bibliografie:

1. GOLEMAN, Daniel, (2008). Inteligenţa emoţională, Bucureşti: Editura Curtea Veche.

2. MICUL MOLITFELNIC, (2001). Cluj-Napoca: Editura Renaşterea.

3. ROBERTIELLO, Richard, C. & SCHOENEWOLF, Gerald, (2010). 101 greşeli în psihoterapie, Bucureşti: Editura Trei.