Suntem răvășiți
de gânduri. În cea mai mare parte a timpului. A timpului vieții noastre. Nu mai
suntem de mult copii, ca să nu avem gânduri, suntem oameni în toată firea. Dar
toată firea noastră umană este erodată de gânduri. De ce? Deoarece gândurile ne
sunt aproape în exclusivitate legate de tot ceea ce există în lume și trece.
„Lumea trece și pofta ei” (I In. 2, 17). Și, gândurile, trec și ele (Ps. 145,
4). Dar lumea ne pătrunde prin gânduri în toate cotloanele ființei,
imprimându-i un sentiment de tristețe generat de trecerea fără oprire. În acest
context, ființa noastră – care, oricât și-ar dori unii, nu trece, pentru că e
zidită de Dumnezeu ca să fie veșnică –, atunci când vrem s-o întoarcem de la
lume spre Dumnezeu, Cel care ne-a creat, atunci când vrem s-o înnoim, nu reușim
decât să o aruncăm tot în mijlocul lumii, în tina lumii, în zbaterea fluidă a
intereselor, a invidiilor, a ratărilor și eșecurilor lumii de a fi mai bună.
Și, zbaterea aceasta fluidă ne îmbracă ființa.
Copii fiind, am
primit Taina Sfântului Botez. Am venit spre botez sau am fost aduși la botez
„dezbrăcați de omul cel vechi și de viața lipsită de sfințenie a acestuia”, așa
cum spunea Sfântul Grigorie Palama, pentru a ne boteza în Hristos și a ne
îmbrăca în Hristos, după cuvântul Apostolului Pavel „Câți în Hristos v-ați
botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Gal. 3, 27; Rom. 6, 3) [Sfântul Grigorie Palama, „Omilii”, vol. 3, trad. din lb. greacă
de Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, București, 2012, p. 309-310]. Botezul ni s-a făcut astfel Taină
curățitoare de un păcat, care nu era al nostru – ci, al firii noastre, aceeași
cu a lui Adam – dar, ale cărui efecte se făceau deja simțite prin afecte.
Dar,
botezându-ne în Hristos, n-am mai pornit spre lume „goi”, asemenea lui Adam –
tocmai pentru că Taina Botezului ne-a eliberat de păcat – ci, am pornit
înveșmântați, îmbrăcați în haina albă a unei conștiințe libere de gânduri și de
orice condiționare lăuntrică. Am pornit spre lume îmbrăcați în haina unei
conștiințe care era expresia dorinței de mântuire a firii noastre, a dorinței
firii noastre de a fi netrecătoare, o fire rațională zidită „după chipul lui
Dumnezeu” (cf. Fac. 1, 26) și dornică, așa cum se spune și în Rugăciunea citită
de preot în taină, la slujba Botezului, de a se uni cu Hristos prin nașterea
din nou. Dar, totuși, conștiința aceasta era atât de fragilă, atât de
vulnerabilă față pericolele care o pândeau din exterior, din lume, încât, în
rugăciunea de care aminteam anterior cerem cu tărie „să se îndepărteze de la
noi toate nălucirile cele din văzduh și nearătate (...) și să nu se pogoare la
cel care se botează duh viclean, care aduce întunecare gândurilor și tulburare
cugetului” (Molitfelnic).
Lumea, nu mai
reușește să ne facă nimic rău, atâta timp cât este în afara noastră și rămâne
acolo. Dar, ea nu se mulțumește niciodată doar cu atât. Ea se metamorfozează în
fel și fel de lucruri obișnuite, dar cu aspecte care mai de care mai tentante,
încercând să facă tocmai ceea ce se spune în rugăciunea de la Botez, adică „să
aducă întunecare gândurilor și tulburare cugetului”. Lumea se manifestă pentru
noi, oamenii, ca o realitate care ni se livrează printr-o serie de lucruri din
imediata noastră apropiere, lucruri care se transformă în gânduri și se
insinuează mai apoi în meandrele sufletului nostru, unde circulă nestingherite
pe unde poftesc și pun stăpânire pe dorințe, pe aspirații și pe voința noastră.
Ne îmbracă mintea, dezgolind-o de har.
Însă, odată
îmbrăcată cu lumea, mintea devine incapabilă să se apropie de Dumnezeu,
deoarece, așa cum spunea un filosof român contemporan, „toate lucrurile din
jurul nostru sunt căzute, prin exces de utilizare, într-un soi de leșin
ontologic” [Gabriel Liiceanu, „Cum se poate filozofa
într-o subterană a istoriei”, Prefață la volumul semnat: Alexandru Dragomir, „O
teză de doctorat la Dumnezeu: exerciții de gândire”, Ed. Humanitas, București,
2016, p. 32]. Această stare
de moleșeală, de lipsă de vlagă, de sfârșeală, este caracteristică omului
frământat de gânduri până la epuizare. Dar, cum să scapi de lume când, lumea,
așa cum spuneam, te îmbracă de peste tot?! Ca om, aceasta este o stare a
existenței tale cotidiene. Ești în permanență „îmbrăcat” cu lumea, atât pe
dinafară, cât și pe dinăuntru. Pe dinafară, prin cele exterioare. Pe dinăuntru,
prin gândurile și impresiile care ți se iscă în suflet cu privire la cele
dinafară.
Din aceste
motive, Boboteaza nu este numai Praznicul „arătării” Domnului la apa
Iordanului. Boboteaza este Praznicul arătării Domnului în firea noastră. În
mintea noastră. În cugetul nostru pe care îl curăță și-l luminează. Boboteaza
este Praznicul îmbrăcării cugetului nostru cu cugetul lui Hristos (Filip. 2,
5), cu cugetul supunerii față de Dumnezeu. Am văzut această supunere și în
prima zi a lui Ianuarie, când am serbat Tăierea împrejur a Domnului. Supunerea
lui Hristos față de cele ale Legii trimite la supunerea datorată lui Dumnezeu,
Cel care a dat Legea prin Moise. Se cade ca, această supunere a lui Hristos
față de Lege să fie temei al supunerii noastre față de Dumnezeu și, mai
departe, temei al supunerii gândurilor noastre gândului lui Hristos. Altminteri
nu este posibil să ieșim din mrejele gândurilor iscate de lucrurile lumii,
gânduri care, repet, ne îmbracă în permanență mintea. De aceea, o parte din
soluția la această problemă este aceea de a ne curăți și de a ne înnoi mintea,
îmbăindu-ne gândurile lumești în apa curățitoare sfințită prin slujba Aghiasmei
Mari, în cadrul căreia ne rugăm lui Dumnezeu: „...și ne binecuvântează pe noi,
cei ce prin plecarea capetelor noastre arătăm semnul supunerii”.
Gândirea lumii,
căutarea exclusivă a adevărului ei ne dezbracă de har, ne (dez)golește ființa
de lumina slavei lui Dumnezeu cu care era îmbrăcat omul în Rai, ne readuce în
starea adamică postpecatorială, în care omul – ca și lumea pe care gândirea lui
o sondează – este gol de har, gol de sfințenie și, din acest motiv, preocupat
doar de cele ale lumii.
Este deosebit de
sugestiv acest proces al călătoriei gândirii umane spre esența lumii așa cum
este descris de către filosoful Alexandru Dragomir: „În filosofie/gândire,
spune el, te arunci gol, ca în apă. Dacă te arunci îmbrăcat, te trag la fund
hainele și ghetele, chiar de știi să înoți. „Hainele” și „ghetele”, mai notează
filosoful, sunt aici zorzoanele spiritului propriu, orgoliul pre-științei tale
și al „ideii” (cugetului/gândirii, n.n.) tale, iar dezbrăcarea este ritualul
prealabil pe care filosoful îl execută pentru a anunța că în actul
interpretării trebuie să apară firea lucrului interpretat, și nu ingeniozitatea
interpretului. Interpretul interpretează doar des-cifrând, găsind cifrul
lucrului („este”-ul lui), pe care oamenii nu-l mai văd fie pentru că nu-l
caută, fie pentru că nu mai au privirea proaspătă asupra lui. Pe scurt, dacă
vrei să ajungi la ființa unui lucru, trebuie să te lași ghidat de el” [Ibidem, p.
33-34]. Iar dacă, luând
contact cu lucrurile, sondându-le realitatea intimă, nu reușești să vezi
dincolo de ele pe Cel care le-a făcut, vei rămâne „gol”, înotând fără sens
printre himere.
Lumea, așa cum
afirmam ceva mai sus, pune stăpânire pe mintea noastră prin gândurile pe care
le iscă curiozitatea noastră neostoită de a ști, de a cunoaște, de a ne îmbrăca
cu ea, cu lumea. Chiar dacă în prealabil am efectuat exercițiul ascetic al
dezbrăcării de orice iluzie sau părere preconcepută, rămânem prizonierii
gândurilor noastre. Din acest motiv, toate gândurile trebuie depășite prin reducerea
lor la un singur gând, la un singur cuget, acela al lui Hristos. Abia
„îmbrăcați” cu acest gând, avem certitudinea dobândirii Duhului Sfânt. „Dar,
spune Sfântul Grigorie Palama, fiindcă acest Duh vine și se îndepărtează în mod
liber, ca Unul care este de aceeași putere cu Tatăl și cu Fiul și îi ține în
viață pe cei ce trăiesc în pocăință, deși sunt păcătoși – fără a se îndepărta,
precum învățăm de la David, iar de la cei ce păcătuiesc fără de pocăință, se
ridică și pleacă precum de la acel Saul – fie ca noi toți cu faptele, cu
cuvintele și cu gândurile să ducem o viață de pocăință și să avem sălășluit în
noi pururi duhul cel înțelepțitor și cugetător și dăruitorul celei mai înalte
mântuiri” [Sfântul Grigorie Palama, op. cit. p. 316].
Din punctul de vedere
al celor expuse anterior, este deosebit de sugestiv modul în care capătă
expresie acest lucru în slujba Utreniei din ziua de Bobotează, în cadrul
căreia, la Slava de la Laude se spune: „Cu apele
Iordanului Te-ai îmbrăcat, Mântuitorule, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o
haină și creștetul ți-ai plecat Înaintemergătorului, Cel ce ai măsurat cerul cu
palma, ca să întorci lumea de la înșelăciune, și să mântuiești sufletele
noastre” (Mineiul lunii Ianuarie). Sunt trei elemente importante în acest text,
elemente despre care am vorbit pe parcursul articolului nostru și, elemente
care apar concentrate aici, iată, într-o singură strofă. Este vorba despre
îmbrăcarea apelor Iordanului de către Hristos – Cel cu Care ne-am îmbrăcat și
noi, prin Botez – îmbrăcarea aceasta fiind un proces invers căderii/dezbrăcării
lui Adam de slava lui Dumnezeu („Doamne, m-am ascuns, căci sunt gol și m-am
temut”, spune Adam după căderea în păcat, în Fac. 3, 10). Apoi, al doilea
element, supunerea – în cazul acesta, înaintea Botezătorului Ioan – și,
celălalt, al treilea, scoaterea lumii din înșelăciune, cu scopul oferirii
posibilității de a ne mântui. Acestor trei elemente li se mai adaugă încă unul
și anume, perspectiva mântuirii, care este de fapt scopul îmbrăcării, supunerii
și eliberării din înșelăciunea lumii.
O lume scoasă
din înșelăciune nu ne mai poate periclita mântuirea. Ea este o lume refăcută, o
lume făcută din nou bună prin apă și prin Duh, o lume care parcă apare din nou
din ape, ca la Facere, unde Scriptura spune că „Dumnezeu a văzut că toate sunt
bune foarte” (Fac. 1, 31). Rugăciunile de la Sfințirea Mare a Apei vorbesc
despre scopul venirii Domnului Hristos în lume, corelând acțiunea Lui asupra
lumii cu preocuparea pentru mântuirea firii noastre. Astfel, ne rugăm: „...Lumina
cea din Lumină, Care ai venit în lume să o luminezi pe ea, luminează cugetul
nostru cu Duhul Tău cel Sfânt”. De asemenea, în rugăciunea următoare, cea
atribuită Sfântului Sofronie al Ierusalimului, se spune: „...Luminează-mi ochii
minții mele, ca să îndrăznesc a lăuda binefacerea și puterea Ta cea
nemăsurată”; sau „...lumea cu lumina Domnului se luminează”; sau, în
continuare, „...Astăzi ne-am izbăvit de întuneric și cu lumina cunoștinței de
Dumnezeu ne-am luminat (...) Astăzi întunericul lumii se risipește cu Arătarea
Dumnezeului nostru. Astăzi toată făptura se luminează de sus ca o făclie” ș.c.l.
Gândurile, așadar, sunt în prim plan. Ele
alcătuiesc o lume a noastră, lăuntrică, o lume care se cere curățată de
întuneric, luminată și tocmai din acest motiv, ele, gândurile, sunt vizate cu
precădere. Despre ele putem vorbi în mod simbolic ca despre o îmbrăcăminte a
minții. Mintea, Îl simbolizează pe Hristos, iar ceea ce se spune în „Slava” de
la Laudele Bobotezei vorbește despre efectul curățitor al apelor Iordanului
asupra minții, care capătă o haină nouă, o haină de lumină, întocmai ca la
Taina Sfântului Botez. Gândurile întunecate, gândurile supuse lumii și celor
lumești sunt curățite sau alungate. Haina conștiinței, spălată în apele
„Iordanului” ne este din nou luminoasă. Iar noi, cu gândurile îmbăiate în
Agheasma Mare, nădăjduim din nou la mântuire.
Pr. Vasile GAFTON
