Misiunea Bisericii Ortodoxe și provocările sale interne (II)

Lect. Dr. Ciprian Iulian TOROCZKAI

Continuarea primei părți

     În formularea și transmiterea tezaurului credinței, păstrat în și prin Sfânta Tradiție, un rol esențial l-au avut Părinții Bisericii. Ei au statura prin excelență a creștinului misionar și ei trebuie să fie pildele de urmat în propovădu­irea Evangheliei. „Urmând Sfinţilor Părinţi…” – aceasta a fost formula care deschidea actele multor sinoade, inclusiv ecumenice, arătând că „învăţătura (didaskalia) Părinţilor” este termenul de referinţă normativ. Biserica poate fi defi­nită nu doar ca „apostolică”, ci şi ca „patristică”, căci doar ca „Biserică a Părinţilor” ea este cu adevărat „apostolică” (G. Florovsky 1981:738).

De la început Biserica s-a preocupat de transmiterea Tradiției, conștientă fiind că Tradiția este mediul mântu­irii personale. Dar această transmitere – afirmă Pr. Valer Bel – nu se face printr-o simplă repetare a trecutului sau o acumulare de elemente superficiale, condiţionate de o anu­mită perioadă istorică, ci printr-un act de auto-identificare şi auto-mărturisire. Fiecare generaţie este chemată să-şi însuşească şi să se recunoască în mod autentic în practica apostolică de totdeauna a Bisericii şi să dea răspunsul ei la chemarea lui Dumnezeu în duhul Apostolilor şi al Părinţilor şi astfel să transmită Tradiţia (V. Bel 2010:53). Misiunea creştină este aşadar un eveniment evanghelic care presupune comunicarea Veștii celei Bune a mântui­rii în Hristos către o comunitate umană, folosind pentru aceasta elemente şi valori culturale. Evanghelia nu poate fi predicată decât folosindu-se un anumit limbaj, concepte şi imagini omeneşti care aparţin unei anumite culturi.

Deşi proveniţi din teologia apuseană – inculturaţie din teologia romano-catolică, folosit cu sensul de adaptare, acomodare la cultura şi etosul local, contextualizare din teologia protestantă, folosit cu sensul de interpretare a textului biblic în funcţie de contextul cultural şi social –, aceşti termeni îşi pot găsi sens şi în teologia ortodoxă dacă sunt puşi în legătură cu un alt termen, folosit de teologii ortodocşi, cel de receptare. Acest proces de receptare este definit de Pr. Ion Bria ca „o operaţie harismatică, în care conştiinţa Bisericii (phronema, sensus fidelium) apropriază memoria Apostolilor, Evanghelia lui Hristos, drept cale de mântuire. Este mecanismul de autocritică – judecata de sine – care întreţine funcţia de sinteză, de metamorfoză a Tradiţiei. Căci Tradiţia nu s-a ivit din neant, ci ea are istoria şi istoricitatea ei, în cursul căreia Biserica-mamă a rămas fidelă faţă de memoria Apostolilor. Hermeneutica ţine ca în acest proces să fie asigurată lucrarea de discernământ a Bisericii” (I. Bria 1999:44-45).

O atenţie deosebită este oferită indigenizării (integrării în cultura etnică a) credinţei ca proces continuu, căci el se desfășoară de-a lungul tuturor epocilor istorice, indiferent de spațiu. Mai întâi de toate, Tradiţia ortodoxă, din respect faţă de cultura fiecărui popor, consideră credinţa creştină ca având puterea de a transfigura „bogăţia culturii şi istoriei umane prin lumina Evangheliei”. Este o realitate faptul că „în multe ţări, Biserica este total identificată cu istoria naţiunii şi a fost responsabilă pentru formarea culturii naţionale”. Una dintre vocaţiile istorice ale Ortodoxiei a fost „misiunea în slujba Bisericii; Biserica în serviciul naţiunii”. Cu toate acestea, „istoria Bisericilor Ortodoxe nu poate fi confundată cu istoria statelor respective”, adică în interiorul cărora şi-au dus viaţa şi activitatea. Bisericile Ortodoxe nu au fost Biserici de stat în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă Biserici ale poporului, caracter nedistrus nici măcar de celebra „simfonie constantiniană”. (Asupra acestui aspect vom reveni.)

Referitor la această înnoire a Bisericii în Tradiţie (I. Bria 1991:55-59; I. Bria 1992:47; I. Bria 1976: 182-185), în Biserica Ortodoxă rămâne încă destul de puţin eviden­ţiat modul în care se realizează şi, în opinia noastră, aici intervine meritul cel mai mare al contribuţiei Părintelui Bria, care scria: „Caracterul ortodox, dinamic şi creator al Tradiţiei vine nu numai din capacitatea şi necesitatea Bisericii de a interpreta în mod continuu Sfânta Scriptură, ci mai ales din faptul că Duhul Sfânt descoperă în fiecare timp o rază a adevărului”. Cu alte cuvinte, există o apli­care şi o aprofundare a mesajului evanghelic în Tradiţie pentru a satisface nevoile spirituale ale credincioşilor din fiecare nouă generaţie a Bisericii, de unde şi „noi iluminări ale dogmelor vechi”. Formele Tradiţiei ţin deci de viaţa Bisericii, unde se îngemănează atât forma „apostolică”, continuitatea permanentă a celor de la început, cât şi forma „istorică”, contextualizarea culturală şi diversitatea teolo­gică a mesajului Evangheliei în timp şi spaţiu.

Constituirea unui „depozit” doctrinar prin dogme stabile nu face însă din acesta un depositum static, ci prin excelenţă unul dinamic. Creaţia dogmatică nu se suprapune Bibliei, „îndreptând-o sau completând-o”, căci reflecţia teologică are mereu o bază scripturistică. Astfel, dogmatica presu­pune o dublă operaţie teologică, inductivă şi deductivă: pe de o parte, formulele de credinţă nu provin pur şi simplu din cercetare, ci, asemenea textului biblic, prin inspiraţie divină (vezi formula Sinoadelor Ecumenice, reluând-o pe cea de la Sinodul Apostolic de la Ierusalim: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă…”); pe de altă parte, ea reclamă mereu descoperirea de noi sensuri ale adevărurilor infinite, tot ca învăţare nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Factorii ce determină istoria dogmaticii sunt: nevoia internă de a rezuma credinţa creştină într-un crez simplu; nevoia de a explica şi apăra adevărurile de credinţă, în consens cu Scriptura şi Tradiţia, în faţa atacurilor şi deformărilor unor eretici; nevoia de a sistematiza, pentru satisfacerea nevoilor teoretico-spirituale ale credincioşilor, revelaţia creştină în ansamblul ei; procesul de inculturaţie sau contextualizare, prin accentuarea şi scoaterea la lumină a unor sensuri noi care să răspundă tocmai acestor nevoi; în fine, nevoia de a răspunde la convergenţele teologice cu caracter ecumenic (exemplul cel mai elocvent: documentul BEM – Botezul, Euharistia, Preoţia). Prin aceasta dogmatica are relevanţă atât din punct de vedere doctrinar, cât şi din punct de ve­dere liturgic, moral, misionar şi ecumenic. Iar privită în relevanţa sa ecumenică, viziunea ortodoxă impune în mod necesar şi o nouă evaluare a continuităţii şi diversităţii în Tradiţie. Decisivă este contextualizarea, singura ce poate elimina autosuficienţa şi reducţionismul şi poate asigura „evaluarea unor noi funcţii ale tradiţiei – ca «tradiţii» – în sensul că în sânul aceleiaşi comunităţi a apărut o pluralitate de poziţii şi opţiuni sociale (şi nu numai, n.n.), pornind de la acelaşi temei biblic…” (I. Bria 1994:404). Pentru Ion Bria, Tradiția constituie în Ortodoxie o modalitate de misiune în timp.

Așadar, dincolo de „tradiții” există Tradiția… Criteriul său ține nu de orizontală (vezi insuficiența canonului lui Vicențiu de Lerin: Quod semper, quod ubique, quod ab omnibus…), ci de verticală. Aceasta face ca decisivă în înțelegerea caracterului autentic al Sfintei Tradiții să fie nu factorii cantitativi, ci calitativi. Vladimir Lossky sublinia chiar acest fapt: „plecând de la tradiții”, trebuie să mergem mai departe și să distingem Traditia. „Aici, linia orizontală a «tradițiilor» primite din gura Domnului și transmise prin apostoli și urmașii lor vine să se încrucișeze cu verticala, cu Tradiția – comunicare a Duhului Sfânt, care deschide membrilor Bisericii perspectiva infinită a tainei din fie­care cuvânt al Adevărului revelat” (V. Lossky 1998:134). Revelația fiind desăvârșită în Iisus Hristos, vom înțelege că Biserica, prin lucrarea Duhului, transmite credincioșilor de-a lungul istoriei, prin învățătură, cult, disciplina cano­nică, aceeași comuniune de viață cu El.

Totuși, nicio retragere „pe orizontală”, la mutaţiile tipolo­gice socio-culturale, nu este permisă în numele „verticalităţii” Bisericii ca Trup mistic al lui Hristos, insuflat de Duhul Sfânt! Tradiţia este aceea care face viabilă şi vizibilă concreteţea istorică a Evangheliei, mijlocul de a-L face prezent pe Dum­nezeu Însuşi. Desigur, Tradiţie este „memoria Apostolilor”, de unde şi grija Bisericii pentru transmiterea intactă, nealterată, a „credinţei sfinţilor” de la început. În acelaşi timp, structurarea Tradiţiei merge împreună cu inculturaţia, cu „confruntarea” dintre mesajul evanghelic şi cultură. După cum arăta Pr. Ion Bria, „Tradiţia diacronică este transmisă şi dezvoltată…, prin tradiţia sincronică. Continuitatea Tradiţiei înseamnă deplasarea şi actualizarea ei în diverse contexte misionare, culturale şi sociale. Ermeneutica contextuală este singura care asigură valabilitatea concretă, umană, eclezială a Tradiţiei, înscrierea ei în timpul şi spaţiul istoriei (s.n.). Cele două forţe sunt complementare, uneori contradictorii: pedagogia păstrării moştenirii, a memoriei istorice, şi pedagogia transmiterii şi înnoirii acesteia”. De aceea, „generaţia actuală ar avea mari greutăţi să găsească o relaţie viabilă cu societatea secularizată şi cu civilizaţia tehnologică de astăzi, axate pe mondializarea economiei şi a mijloacelor de comunicaţie, dacă ea ar fi îndru­mată să se întoarcă spre o religie rurală, monastică, cultivată în trecut”. Imperativul actual al teologiei ortodoxe ar fi acesta: „Apologia moştenirii nu trebuie să excludă deschiderea pro­fetică, plecarea spre înnoire şi spre viitor, interesul pentru o civilizaţie creştină (s.n.)” (I. Bria 1999:35-36).

Ce e imuabil, ce rămâne și ce poate fi schimbat în învățătura și riturile Bisericii Ortodoxe? Cum să fie Tradiția mereu vie, nu literă moartă? Acestea sunt întrebări la care, în opinia noastră, teologii ortodocși trebuie încă să mai mediteze pentru a găsi răspunsul adecvat. Un principiu îl considerăm însă esențial: schimbările se produc nu de dragul schimbării, ci pentru ca mesajul evanghelic să fie mereu ac­tual, mereu relevant pentru oamenii din orice timp și spațiu.

Bibliografie (selectiv): Gillian Crow, „Viziunea ortodoxă a unității”, în Cum să trăim Ortodoxia astăzi, trad. Doina Rogoti, Editura Sophia, București, 2010, p. 13. Ion Bria, Dicţionar de Te­ologie Ortodoxă, ediția a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1994; Idem, Hermeneutica teologică. Dinamica ei în structura Tradiţiei, ediţia a II-a, Sibiu, 1999; Idem, „Renewal of the Tradition through Pastoral Witness”, în IRM 65 (1976); Idem, „Înnoire”, în BOR 60 (1992), nr. 1-3; Idem, „Renewal in Mission”, în IRM 80 (1991), nr. 317; Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Renașterea, Cluj-Napoca, 2010; Georges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiție, trad. Radu Teodorescu, Reîntregirea, Alba Iulia, 2006; Idem, Bi­serica, Scriptura, Tradiţia – Trupul viu al lui Hristos, trad. Florin Caragea şi Gabriel Mândrilă, Editura Platytera, Bucureşti, 2005; Idem, „Ethosul Bisericii Ortodoxe”, trad. Teodor Bodogae, în MA 26 (1981), nr. 10-12; Ciprian Iulian Toroczkai, Tradiția patristică în modernitate. Ecleziologia Părintelui Georges V. Florovsky (1893- 1979) în contextul mișcării neopatristice contemporane, Andreiana, Sibiu, 2008; Vladimir Lossky, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, trad. Anca Manolache, Humanitas, Bucureşti, 1998.