 |
Fiecare familie îşi găseşte
armonia în copii, căci simpla comuniune a soţilor poate fi limitată de o
posibilă singurătate în doi. Numai al treilea subiect, o altă persoană îi
scoate pe părinţi din egoismul monoton al existenţei cotidiene, fiind proba de
foc a iubirii dintre ei. De aceea copiii sunt încununarea şi statornicia iubirii
dintre soţi şi investiţia cea mai de preţ a unei familii.
Copiii sunt un dar de mare
preţ pentru orice familie şi pentru orice societate din lumea aceasta: „Fericit
omul care îşi va umple casa sa de copii, căci nu se va ruşina când va grăi cu
duşmanii săi în poartă” (Ps 126, 5), spune psalmistul, iar Mântuitorul
Însuşi ne îndeamnă să fim precum copiii şi ne asigură că a unora ca acestora
este Împărăţia Cerurilor (Mt 18, 3). Lipsa lor de răutate, curăţia şi
puritatea lor sunt valorile pentru care Dumnezeu mai ţine lumea. Ei sunt
nădejdea şi speranţa noastră de mai bine. Spre copii privim şi ne gândim la
viitorul nostru. Din curăţia lor avem toţi de câştigat şi după nevinovăţia lor
tânjim noi toţi. Într-o zi ca aceasta, aş dori să ne punem câteva semne de întrebare
referitoare la situaţia copiilor noştri în societatea de astăzi şi să-i privim
pe aceştia din trei puncte de vedere: aşa cum sunt ei, aşa cum îi doreşte
societatea să fie şi aşa cum ar putea ei să fie cu adevărat.
Desigur, întotdeauna copiii
sunt, precum copiii, cuminţi sau neastâmpăraţi, şi întotdeauna părinţii caută
să le dea o bună educaţie, după tradiţiile şi preceptele morale ale poporului
nostru. În zilele noastre asistăm însă la o dramă de proporţii: părinţii, unii
copleşiţi de grija zilei de mâine, alţii plecaţi la muncă în străinătate,
încearcă atât cât pot ei să dea o formare adecvată copiilor, însă nu îi pot
proteja de influenţele negative ale unei societăţi tot mai vulgare şi mai
agresive, devenită educatorul prin excelenţă al copiilor noştri. Tot mai mult
ne plângem de „copilul problemă”, de copilul obraznic, sfidător şi, mai nou,
depresiv. Ne cutremură valul imens de sinucideri din rândul copiilor şi
adolescenţilor, ne mirăm de atâtea violenţe în şcoli, ne revoltă depravarea şi
ţinuta tinerilor noştri şi, totuşi, noi ezităm să ne punem întrebările: Cine
este responsabil de toate acestea? Ce putem face? Care sunt soluţiile ideale în
creşterea şi educarea copiilor noştri? Înainte de a încerca să dăm nişte
răspunsuri la aceste întrebări, să analizăm mai în amănunt care este modelul
formator pe care societatea îl propune copiilor noştri.
Faptul că situaţia se
prezintă atât de îngrijorător nu este o întâmplare sau rezultatul unor fenomene
de neînţeles. Copiii sunt aşa cum sunt ca rezultat a ceea ce societatea doreşte
ca ei să fie. Este adevărat, noi nu dorim deloc ca ei să fie aşa cum i-am
descris şi, totuşi, ceea ce le dorim noi copiilor noştri îi face, direct sau
indirect, să fie ceea ce sunt.
Pentru a înţelege aceasta,
să observăm că în trecut părinţii îi împărţeau pe copii cel mult în copii buni
şi copii răi şi căutau să-i facă pe toţi mai buni. Astăzi însă, pentru noi,
copiii se împart în „copii doriţi” şi „copii nedoriţi”. Altădată, părinţii
primeau de la Dumnezeu toţi copiii ca daruri ale Lui; astăzi, îi primim doar ca
rezultat al alegerii şi planificării noastre. Nu mai vrem să avem pur şi simplu
copii, ci numai „copii doriţi”. Altădată, părinţii iubeau pe toţi copiii, deşi
sufereau pentru unii dintre ei. Acum însă suferim pentru toţi, tocmai pentru că
nu îi mai iubim pe toţi.
Suferim pentru copiii pe
care nu-i dorim şi îi refuzăm, cărora le interzicem viaţa prin metodele
anticoncepţionale sau le-o retezăm prin avort. Iar lista suferinţelor trupeşti
şi sufleteşti – pe care societatea noastră preferă încă să le nege sau
minimalizeze – este foarte lungă.
Dar nu mai puţin suferim
pentru copiii pe care îi dorim şi pe care îi planificăm ca să putem face faţă
la ceea ce noi înşine ne propunem să le oferim. Auzim de multe ori
justificarea: „Nu pot primi acest copil pentru că nu am ce să-i ofer!”. Însă ce
le oferim acelor copiii pe care îi primim totuşi?
Desigur, toţi părinţii
încearcă să le ofere copiilor o zestre materială şi spirituală, dar ce contează
cel mai mult este însuşi exemplul vieţii lor. Nu bunurile materiale, ci
valorile, nu lumea exterioară, ci lumea interioară, a sufletului, este ceea ce
copiii primesc mai important de la părinţi. Prin naştere, copiii nu doar ies
din pântecele trupesc, ci mai ales intră în lumea sufletească a părinţilor lor.
Dacă copiii sunt aşa cum sunt, motivul nu se află în bunătăţile ori răutăţile
lumii din afară, ci ale lumii dinlăuntru a părinţilor lor.
Desigur, orice părinte
normal doreşte să ofere ceea ce are mai bun copiilor săi. Însă ce avem noi,
părinţii, mai bun, care sunt lucrurile mai bune pe care ne
străduim să le realizăm de obicei şi sperăm să le transmitem copiilor? Libertatea?
Dar adesea suntem stăpâniţi de tot felul de patimi! Curajul? Dar facem
adesea compromisuri numai să ne meargă mai bine! Sinceritatea? De câte
ori nu suntem ipocriţi ca să ne impunem cu orice preţ în ochii celorlalţi! Curăţia?
În câte locuinţe nu deversă mass-media cultura libertinajului sexual, a
pornografiei, a adulterului şi divorţului? Iubirea? Dar câte duşmănii nu
avem, şi în familie, şi în afara ei! Educaţia superioară? Dar în câte
dintre şcolile noastre – pe care le-am abandonat în grija unui stat tot mai
puţin responsabil pentru soarta acestui popor – nu înfloreşte consumul de
tutun, alcool şi chiar droguri? Credinţa? De câte ori nu ne aducem
aminte de Dumnezeu doar la necazuri, iar apoi Îl uităm mulţumiţi! Dorim pentru
copii un viitor mai bun? Dar noi nu le mai oferim prezentul, nu mai
reuşim să le asigurăm prezenţa noastră, apropierea noastră cotidiană!
Profesiunea, serviciul,
afacerile, munca în străinătate sunt indispensabile pentru bunăstare şi
confort, dar să nu ignorăm preţul pe care îl plătim pentru acestea prin copiii
noştri. Pentru că în familie nu există învăţământ şi educaţie la distanţă, am
invitat în casele noastre un nou pedagog: televizorul.
Dacă noi, adulţii, gustăm şi
considerăm indispensabilă cultura mass-media intrată cu brutalitate în viaţa
noastră, să nu ignorăm faptul că ea ajunge să formeze mintea copiilor şi să le
determine comportamentul. Să nu ne mirăm atunci că distracţia devine pentru ei
obiectivul principal al vieţii, că alcoolul, euforizantele, drogurile şi multe
alte plăceri trupeşti li se par căile pentru dobândirea fericirii. Oricât de
greu de refuzat, noi, cei maturi, trebuie să rezistăm ofertei mass-media şi să
înlăturăm acest război nevăzut dus împotriva minţilor copiilor noştri,
oferindu-le alternative prin care să le stimulăm lectura, jocul, dialogul,
creativitatea, credinţa.
Răspunsul la întrebarea:
„Cine este de vină de situaţia copiilor noştri?” nu este imposibil de dat. Atât
noi, cu viaţa noastră interioară care lasă de dorit, cât şi societatea
consumeristă în care trăim sunt factorii determinanţi în educaţia copiilor
noştri.
Noi vrem numai „copii
doriţi”, dar suntem noi părinţii doriţi, adică părinţii care ar fi de
dorit să fim? Cum ar trebui să fim noi pentru ca ei să fie aşa cum ar putea
şi ar trebui să fie?
Ca să fim părinţi adevăraţi,
responsabili, liberi, curajoşi, sinceri, curaţi, generoşi, credincioşi trebuie
să fim copiii lui Dumnezeu! Trebuie să gustăm din hrana pe care ne-o oferă Mama
noastră, Biserica! Numai dacă Îl avem cu adevărat pe Dumnezeu ca Părinte, numai
dacă alergăm la El ca la un Părinte adevărat, păzind poruncile Lui, El e gata
să ne ofere darurile Sale cele bogate – pentru că o face chiar şi când suntem
răi şi nemulţumitori –, să ne ocrotească cu purtarea Sa de grijă – şi o face
chiar dacă nu o luăm în seamă –, să ne îmbrăţişeze în iubirea Sa – pe care ne-o
dăruieşte chiar şi când nu o cerem. Mântuitorul Iisus Hristos nu doar ne-a
învăţat despre aceasta, dar ne-a dat El Însuşi exemplul de urmat,
încredinţându-şi viaţa şi moartea Tatălui, în îmbrăţişarea Căruia a şi înviat.
Iar aşa cum Tatăl a binevoit în Fiul Său cel iubit, tot astfel va binevoi şi în
noi şi ne va binecuvânta pe noi şi pe copiii noştri, şi va întoarce poporul
nostru iarăşi din împrăştierea şi rătăcirile de astăzi. Să mărturisim şi să
trăim cu putere adevărul mântuirii noastre: „Pe noi înşine şi pe copiii noştri,
unii pe alţii şi toată viaţa noastră – în familie şi în societate, în
intimitate şi în public, la locul de muncă şi în timpul destinderii, în
educaţie şi în economie, în justiţie şi în politică, în patrie şi în străinătate, lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”…
†
Laurenţiu,
Arhiepiscopul
Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
