Cum funcționează post-media-tica (pseudo-)
„realitate fake”? La modul concret, material, tehnic, este vorba despre
folosirea ecran-elor. Astfel, fiecare om ar trebui să fie „legat” la/de
un ecran sau să aibă atașat un ecran. Totul a prins viteză odată cu ecranul
relativ comunitar al cinematografului de cartier, de acum vreun secol,
atunci când, tot mai proletar și mai democratic, câteva sute de oameni se
închideau vreo două ore într-o „peșteră” întunecoasă, pentru o orgie de umbre
(chinezești) alb-negru, mai apoi colorate, care să provoace evaziunea
imagistică – sau imaginațională, pentru că „mare și creativ și cultural” lucru
este imaginația, de la Renaștere încoace (inclusiv renașterea
imagisticii idolatre a păgânismului, ținută în frâu secole de-a rândul de o
teologie a chipului zugrăvit în icoană)!
Apoi, odată cu transmisia
la distanță, „eterică” (așa părea mai „abstract-spirituală”), a imaginii
prin „tele-viziune”, ecranul a devenit domestic, familial, fiecare
familie cu un televizor, familie care astfel nu mai are nevoie să vadă
obligatoriu ce vede toată „parohia” cinematografică. Sâmburele sectar fiind
sădit deja, urmează „încă un pas”, câte un televizor în fiecare cameră
(separată), pentru fiecare membru al familiei… Dar „educația” întru dependența
de minim câteva ore/zi de captivitate babilonică (oare nu este vorba despre un
„babilon” mental?) prin inter-mediul ecranului casnic de televizor a
durat câteva generații, „epoca de aur” a televiziunii (la noi sunt cuprinși cei
actualmente în vârstă de peste 40-50 de ani), progresând odată cu mijloacele
tehnice (sateliți de comuncații, cablul tv, fibra optică) ce au diversificat
oferta de „conținut” spre zeci-sute de canale cu patimi selecționate întru
captivare („captivi de vreo antenă” are legătură cu „capturați” sau „căzuți în
capcană”, cum sunt capcanele pentru animalele ajunse la mila vânătorului, sau a
pescarului), respectiv iluzie de pseudo-cultivare/imbecilizare cât mai
eficientă, mai garantată, ca nu cumva cineva să mai scape, să se mai „rupă” de
ecran…
„Încă un (alt) pas” l-a
constituit trecerea de la sutele de canale tv la internet, cu ale sale
miliarde – ne dăm oare seama de câte ordine de mărime (ne-) am sărit?! – pagini
și canale video/audio etc., bașca rețelele nenumărate „de socializare” – ce
tragică ironie!, de fapt este vorba despre însingurare, înstrăinare de celălalt,
fie El chiar Dumnezeu… Chiar când stăm în stabilimente, discoteci, baruri etc.
cu chip de participare comunitară, adesea stăm doar conectați fiecare în
„rețeaua” („plasă”, într-o traducere românească) zisă de socializare, dar care
ne împiedică să „socializăm”, pentru că deformați fiind de atâta însingurare
mentală indusă tehnologic (în fapt, un alt fel de „spălare a creierului”),
chiar și când ni se pare că vorbim unii cu alții, de fapt noi tot în
singurătatea imaginației proprii zăcem, fără să ne mai dăm seama, de prea multă
exersare și împătimire zilnică. Ecranul este astfel doar cel mult o „oglindă”,
în care ne vedem mereu numai pe noi, nemairecunoscându-ne nici pe noi și
crezând că cel din imagine este altul, în timp ce atît de departe de sufletul
nostru este celălalt, semenul nostru, aproapele nostru, cel care este
mai mult decât un microcosmos de necuprins, el fiind chip al tainei de
necuprins a Celuilalt, a Creatorului, a Făcătorului a toate.
Dar „progresul” este evident
și „stâpânii” sau „slujitorii” rețelelor (specialiștii în prelucrarea
socio-psihologică de big data) face ca inserarea „in-formației” să nu
mai fie simplu „de masă”, riscantă prin efecte colaterale, uneori adverse, ci
să fie personalizată chirurgical…
Și cu aceasta ajungem la
„ultimul pas” (deocamdată?), al „ecranului la purtător”, al ecranului
„lipit” de ochiul fiecărei persoane nu prin vreo măiestrie chirurgicală (deși
ne-am obișnuit cu „minunile științei moderne”), ci prin „lipirea” sufletului
din spatele ochiului de ecranul dispozitivului pompos numit „smart” –
„inteligent/deștept” –, care ar trebui oare să ne uimească de atâta
„spiritualizare” tehnologică a celor dinlăuntrul omului!?
Dar încă nu am înțeles ce
înseamnă ECRANUL!? Aici trebuie să ne întoarcem la înțelepciunea străveche a
limbii și să ne aplecăm asupra subtilei (parșivei) lucrări de corupere a
înțelesului, a duhului cuvintelor, icoane ale Cuvântului și Duhului Dumnezeiesc.
În limba română și în
actualul idiom tehnologic de uz comun „ecran” înseamnă „ceva
(de obicei o suprafață luminată) pe care vezi (alt)ceva, prin intermediul unor
imagini proiectate”…, dar, mai la originile cuvântului/termenului
respectiv, ecranul servea tocmai la ecranarea, împiedicarea
trecerii unor influențe periculoase (foc, radiații etc.) spre zona protejată
(de ecran)…
Oare, prin imagistica
însoțitoare, acaparatoare și adesea înșelătoare, ne „protejează” sau ne
împiedică ecranul post-modern să mai recepționăm, să mai „vedem” – ceva sau pe
cineva, chiar pe Cineva atât de important pentru noi? – atunci când, „aparent”,
el, ecranul, pare a ne arăta, ca de pe un munte înalt, „toate împărățiile
lumii” (Lc 4, 5) acesteia?
Pentru noi creștinii, în
ceea ce privește mijlocirea (problema media-tică), Mântuitorul
nostru Iisus Hristos este „pacea noastră, El care a făcut din cele două - una,
surpând peretele din mijloc (s.n.) al despărţiturii” (Efes. 2, 14). Și
cuvintele Apostolului neamurilor rămân pănă astăzi la fel de actuale în
privința oricărei atitudini și comportament de factură „mediatică” – adică de
mediere, de mijlocire „gură către gură” (2 Ioan 12; 3 Ioan 14), precum o
Împărtășire euharistică între oameni și (întotdeauna) Dumnezeu, nu numai ca
vreo oarecare „socializare” și/sau „comunicare”, ci ca un îndemn spre adevărată
și sfântă comuniune: „Vorbiţi între voi (s.n.) în psalmi şi în
laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile
voastre (s.n.)” (Ef 5, 19).
Pr. Prof.
Dr. Vasile GRĂJDIAN
