Este primăvară, dar este o perioadă de carantină, o
perioadă de izolare la domiciliu. Viața, experiența cotidiană așa cum o știam
noi, a fost dată peste cap. Până acum avem două ordonanțe militare, țara – și
nu numai a noastră – este în stare de urgență. În această nouă
realitate, corpul pare să nu mai conteze. Umblă tot felul de glume sau glumițe
pe seama felului în care arătai când ai intrat în carantină și a celui în care
ai să arăți când aceasta se va fi încheiat. Cu toate acestea, probabil mult mai
mult decât într-o situație normală, corpul nu mai este interfața pe care
punem cel mai mult preț. Viața a trecut în online.
O realitate care nu este indiferentă nici măcar pentru
cei care își petrec viața cu gândul în eshaton, pentru cei care experiența în
trup nu este decât o paranteză între două momente de veșnicie, corpul ne
definește, corpul ne limitează/delimitează. O discuție care aduce această
problemă în prim-plan poate fi purtată oriunde și oricând, din orice
perspectivă: fizică (materială), filosofică sau teologică. De aceea vă propun
de această dată cartea Roxanei Gay, Foame. Memoriile corpului (meu), din
colecția Memoir a Editurii Black Button Books.
În deschidere, Roxane Gay îi aduce la cunoștință
cititorului că „orice corp are o poveste și o istorie. Aici spun povestea mea,
memoriile corpului și ale foamei mele.” Scriitoarea americană de origine
haitiană s-a născut în 1974 în Omaha, Nebraska. Este eseistă, autoare de proză
scurtă și de roman. Publică articole în reviste online sau pe suport de hârtie,
proză scurtă în antologii de gen, fiind ea însăși coordonatoare a unora dintre
acestea, dintre care amintesc Best American Short Stories sau Not
That Bad: Dispatches from Rape Culture. Foame este o autobiografie
publicată în Statele Unite inițial în 2017. Este povestea de viață a unei femei
care ajunsese să cântărească 261 de kilograme și suferea de obezitate morbidă.
Între timp, după propria opinie, a pierdut 75 de kilograme și este încă grasă,
chiar dacă are o înălțime de 1,91. Cu toate acestea, mărturia ei nu este una
despre o victorie sau despre cum a slăbit și cum a ajuns să fie fericită.
„Mi-aș fi dorit atât de mult să scriu o carte despre cum am pierdut în greutate
în mod triumfător și despre cum am învățat să trăiesc mai eficient cu demonii
mei. Mi-aș fi dorit să scriu o carte despre cum m-am împăcat cu mine și cum am
reușit să mă iubesc pe deplin, indiferent de greutate. În schimb, am scris
cartea asta, care a fost cea mai dificilă experiență a scrisului, de departe
mai solicitantă decât mi-aș fi putut imagina vreodată (...) Am fost nevoită
să-mi înfrunt cele mai rușinoase secrete. M-am deschis ca într-o vivisecție.
Acum sunt expusă. Nu e confortabil. Nu e ușor.” Avem aici o adevărată poveste
de viață, o poveste așa cum – spunea cineva – numai adevărul poate fi, pentru
că ficțiunea are mereu felul ei de a căuta sensuri și de a face toate credibile
și explicabile.
Ajunsă la o greutate extraordinară, 261 de kilograme,
dar, totuși, cu binecuvântarea de a avea părinții drept susținători indiferent
de situație, protagonista merge la diverse analize și la diverși doctori pentru
a găsi o soluție. Însă și această întreprindere o face cumva împotriva voinței
sale, deoarece pe parcursul întregii scrieri încearcă să explice cum corpul a
ajuns să fie o realitate socială pe care nu o mai ai sub control, ci este
definit după dorințele și catalogările celor din jur; cum aparențele contează
mult mai mult decât esența, cum etichetarea aceasta continuă influențează
într-o astfel de măsură viața încât pentru unii devine chiar motivul, rațiunea
lor de a trăi. În momentul în care i se oferă soluția – drept „candidată
perfectă” – unei operații de micșorare a stomacului, cu un an de tratament
post-operator, cu greutățile aferente, dar cu promisiunea unei „vieți normale”
după, Roxane realizează că nu acesta este răspunsul. Întreaga carte ce urmează
acestei introduceri bruște și grave este de fapt un manifest, o încercare
pornită dintr-o experiență relatată la „prima mână”, un „jurnal de război” cu
lumea și cu limitele unui corp uriaș, pentru nevoia de schimbare a
mentalităților, de înțelegere mai profundă a celor de lângă noi, de recalibrare
și repoziționare în raport cu ceilalți, care sunt o dublă realitate – corporală
și psihologică, exterior și interior, 2 în 1. Aflăm cum corpul aici nu mai este
corp, este o fortăreață. Aflăm cum un viol multiplu la vârsta de 12 ani poate
schimba cu totul o viață și poate remodela complet aspectul – interior și
exterior al – unui om. Aflăm cum societatea, incluzând aici familie apropiată,
rude mai depărtate, prieteni și orice cutume ori reguli sociale, poate
influența hotărâtor existența individului. Aflăm totuși cum toate cele de mai
sus nu pot împiedica un om hotărât să meargă înainte. Însă acest mers înainte
prezintă atâtea obstacole, atâtea căderi și ridicări.
Una peste alta, cred că pentru a înțelege ce se
întâmplă în jurul nostru, pentru a-i înțelege pe ceilalți din toate punctele de
vedere, este nevoie de asemenea mărturii, este nevoie de o cultură și o
cultivare a experienței, de o educație și o educare/reeducare. Este nevoie să
știm pentru a înțelege.
[Roxane Gay, Foame. Memoriile corpului (meu),
traducere de Aurelia Ulici, Black Button Books, București, 2019, 205 p.].
Pr. Dr. Daniel PUIA-DUMITRESCU
