Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 17 august 2020

Instabilitate și touch-screen – evadarea educației din clasic și clasicizarea evadării culturale

 


 

Nu. Titlul nu este simplu joc de cuvinte. Descopăr într-o veche ediție a unei cărți de opinii asupra educației a lui Constantin Kirițescu – intitulată Școala Românească într-o răscruce de Istorie (Fundația Regală pentru Literatură și artă, 1943, 408 pg.) – o deschidere de capitol care spune multe despre ritmul reformei educaționale din România dintru începuturile ei independente: „Un  comunicat oficios arată prin țifre impresionante succesiunea precipitată a conducătorilor departamentelor ministeriale dela 1928-1938: s-au perindat la cârma țării 390 de miniștri și 213 subsecretari de Stat! Concluzia se impune dela sine. Nu poate fi vorba de un plan de lucru, fruct al unei gândiri chibzuite, aplicat cu grijă și supravegheat cu atențiune în experimentarea lui. Instabilitatea aduce haos și efectele acestui haos le-am simțit cu durere în ultimul timp. De această răvășire a activității de Stat n-a scăpat școala. Ba chiar a plătit scump partea ei de turburare a vieții publice. În casa din strada ce poartă numele lui Spiru Haret s-au urmat timp de zece ani nu mai puțin de 12 miniștri, fără să mai numărăm pe subsecretarii de Stat. Această cursă de vitesă apare și mai amețitoare, dacă scoatem ministeriatul d-lui dr. Angelescu, singura perioadă de stabilitate, care a ținut patru ani. În restul de șase ani, s-au perindat unul după altul, unsprezece miniștri. Instabilitatea ministerială e agravată de aceea a secretarilor generali și, în unele sectoare administrative, de a directorilor de mari resorturi; de pildă, în fruntea direcției învățământului superior, după plecarea scriitorului acestor rânduri, în Septemvrie 1938, s-au urmat nu mai puțin de patru directori, ceea ce revine în mijlociu la câte doi pe an” (pp. 9-10). Sigur că aluziile sale pot fi subiective. Dar și învățământul are doza sa de subiectivism din care decurge ieșirea sa din conformism – boală grea și astupătoare de izvoare intelectuale. Concluzia sa, după cele descrise mai sus, e una pertinentă: din păcate, instabilitatea nu atinge numai persoanele, ci și directivele! Să nu ne mai facem bine, oare?

Sunt convins că la vremea de Covid-19 în care ne-am trăit provocările ca pedagogi am înțeles ceea ce spunea însuși Spiru Haret – cel situat într-o aură imuabilă a pedagogiei active. Pedagogia și metodologia ei, didactica și propedeutica formativă nu sunt înțepenite în stare de proiect. Nu pot funcționa dacă nu evoluează. Dar o evoluție fără țintă este cel puțin la fel de periculoasă ca o evoluție care uită de unde și-a luat cultura – fundație, elementul constituant al endogenezei pedagogiei. Suntem în plin proces de reformare de 30 de ani. Personal, cred că am reformat mai mult decât am format și simpla schimbare a etichetelor de pe conținuturi nu au modificat substanța de fond a conținutului educațional. Privesc spre educația religioasă, spre ora de Religie. Pentru că dacă vrem să începem să gândim în context, de aici avem obligația să o facem. Nici un aspect al reformelor din ultimii ani nu a crescut calitatea vocațională a alegerii cadrelor didactice, din nefericire. Din fericire la Religie, marcați oarecum de exigențele Evangheliei, profesorii au dezvoltat un soi de empatie duhovnicească și o cordialitate reală cu problematica generală a generațiilor ce le educă. Nu sunt mai buni decât alții și nici nu trebuie. Trebuie să fie însă mereu gata să creeze substanță educațională. Perioada de touch- educație i-a obligat la creativitate, la ieșire din rigorisme și țâfneli ieftine la oră. S-a vădit nevoia de a aborda sistematic și cu relevanță acele aspecte de viață și cultură creștină în care Biserica aduce un spor de nădejde tinerilor. Sigur. Sunt și excepții. Nefericite. Am primit semnale ale unor atitudini ieftine în care tonul predării nu s-a schimbat, iar conținuturile s-au supus mai mult programei, oarecum anesteziate în timp, și mai puțin noului program de viață al copiilor. Care aveau de înfruntat alături de părinții lor pandemia de frică și valul de răutate din jur. Au reușit, au ba numai ei vor ști dinaintea conștiinței proprii. Acolo, la limita fină a ecranului, mai mult decât la muchia catedrei, s-a vădit puterea de a ține clasa, nu lecția. De a construi non-formalul dătător de teme de gândire fără a da teme pe hârtie. Cum se va gestiona vara aceasta pregătirea profesorilor va fi fundamental evoluțiilor ulterioare. E limpede că nu problema tehnică este fundamentală întregii evoluții a învățământului modern, ci aceea a retehnologizării interioare a sistemului de gândire al profesorului. Efortul a fost strașnic. Greutățile păreau de netrecut. Din teren veștile au fost însă mărturisitoare de încredere în oamenii școlii. Profesori care au imprimat materiale noi, altele decât cele din manuale, despre curaj și bucurie, despre primăvară și Înviere, despre puterea unor copii și sfinți de a face bucurie celor din jur. Undeva, în Țara Moților, lipsită de semnal pe alocuri, dar nu de oameni bravi, „ora de religie” a fost dusă din poartă în poartă de profesorul-poștaș care a simțit că poate să ajute astfel comunitatea. Și în jocul orei de religiei, căci despre un astfel de homo ludens ne vorbește non-formalul creativ, s-au prins și părinții și bunicii. Ba chiar preotul satului și, mai apoi, și alți preoți au cedat facebook-ul parohiei profesorului pentru a le transmite celor ce puteau avea astfel de contact orele de cateheză. Dar, repet, unde semnalul nu funcționa, prezența sa în cătunul de sub munte a fost fundamentală. Avea acolo 6 din cei 35 de elevi ai școlii. Pentru ei poarta dinspre drumul mare a fost catedră. Și sunt conștient că nu este singurul și nici singular.

Ceea ce am învățat de la profesorii de școală și liceu a fost să nu părăsesc studenții. Să ținem aproape de ei și stările lor. Nu mereu de bine. Evadarea din clasic nu înseamnă eludarea factorului uman, mai ales uitarea elevului în colțul directivelor formale. Am ascultat atent discursul multor educatori. Păreau că toți vor să dovedească un soi de dreptate particulară în educație. Am ascultat și nevoile copiilor, tinerilor și studenților. Ba unele webminarii m-au apropiat de dascăli și specialiști. Frustrările nu pot ține loc de energii umane, după cum sloganurile (a se vedea clișeele legate de educație sexuală) nu pot naște pedagogie. Nu. Activiștii, inclusiv cei religioși, nu pot naște pedagogia socială de care avem nevoie pentru a restarta reforma continuă a vocațiilor educaționale din România. Momentul Covid-19, care a fost o secundă în fapt în timpul istoric al dezvoltării umane, ne-a obligat să regândim educația? Sau să regândim ce urâtă este ea fără copii, fără ecoul de feed-back al fiecărei clipe din viețile noastre ca educatori?

La vremea când scriu aceste rânduri Facultatea noastră de Teologie macină on-line examene, corectări de teze de licență și dizertații. S-a aliniat unei întregi generații  de adaptați la nevoia de comunicare a Bisericii și Școlii. Dar a făcut-o cu această conștiință: comunicarea se desăvârșește în Cuminecare! Vom putea oare să spunem lumii școlare cât de important este acest aspect – cuminecător – al educației? Depinde de noi dacă avem cultura necesară unei comunicări în timp real a empatiilor noastre pastorale. Restul, iertat să fiu sau nu, e vânare de vânt. Și nu vânt al Duhului Sfânt!

 

Pr. Conf. Univ. Dr. Habil. Constantin NECULA