Dr. Constantin Ittu
Cu mare râvnă te-ai străduit, Sfinte Împărate Constantin, să răspândeşti creştinismul în tot imperiul tău, precum şi în toată lumea; drept aceea, multe şi drepte hotărâri ai luat pentru a aduce la bun sfârşit acest act creştinesc, precum şi de a curăţi diferitele eresuri ce, odată cu creştinismul întemeiat, au răsărit ca neghinele în holda dreptei credinţe; pentru aceasta, împreună cu tine, cântăm lui Dumnezeu cu dragoste: Aliluia!
Edictul de la Milano sau Edictum Mediolanense este rezultatul victoriei constantiniene de la Pons Milvius, victorie în urma căreia Constantin cel Mare rămăsese singur suveran în Occident1. La începutul lui februarie 313, el se va întâlni cu Licinius, suveranul părţii Orientale a Imperiului, iar întâlnirea va avea greutatea şi semnificaţia unei înţelegeri politice, una consfinţită prin căsătoria lui Licinius cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin, rezultată din mariajul dintre tatăl acestuia şi Theodora. Numai că această întâlnire a rămas cunoscută în istoria universală în special prin Edictul de la Milano din 313, iar nu prin aranjamentele politico-matrimoniale ale celor doi Augusti. Prin edict se acorda libertate tuturor religiilor din Imperiu, cu alte cuvinte, şi creştinismului, ordonându-se restituirea lăcaşurilor de cult ori a bunurilor confiscate anterior Bisericii. În plus, Conferinţa imperială de la Mediolanum (Milano) a introdus o nouă jurisprudenţă referitoare la bunurile ecleziastice, iar noile dispoziţii au fost comunicate în provinciile orientale ale imperiului, unde se simţea mai multă nevoie, prin rescripte (scrisori circulare).
Învingând un adversar redutabil, Licinius intră triumfător în Nicomidia şi dă, la 13 iunie 313, un mandatum, adică un rescript sau circulară în favoarea creştinilor al cărui text a fost transmis posterităţii de Lactantius, martor ocular al evenimentului. Circulara arată, din capul locului, că este rezultanta unei decizii luate împreună de Constantin şi Licinius la Milano:
Când noi, Constantin Augustus, precum şi noi, Licinius Augustus ne-am întâlnit în chip fericit la Mediolanum [Milano] şi am luat în discuţie toate aspectele privind binele şi siguranţa publică, am socotit de cuviinţă că trebuie să reglementăm în primul rând – printre acele dispoziţii menite să asigure viitorul majorităţii cetăţenilor – pe acelea care se referă la respectul faţă de Divinitate, astfel încât să oferim creştinilor, ca şi tuturor celorlalţi oameni, libera posibilitate de a urma fiecare credinţa pe care o alege, pentru ca orice natură divină existentă în sălaşurile cereşti să se poată îndupleca şi manifesta în chip favorabil faţă de noi şi faţă de toţi cei aflaţi sub oblăduirea noastră2.
Deşi atât în textul latin, cât şi în traducerea în limba româna după Lactantius, de unde am luat citatul de mai sus, se foloseşte singularul când sunt menţionaţi împăraţii, am preferat o adaptare peste veacuri – în niciun caz o simplă modernizare –, folosind o formulă păstrată din Evul Mediu până în ziua de azi, anume ’pluralul majestăţii’ – cea de la formularea: Cum feliciter tam ego [quam] Constantinus Augustus quam etiam ego Licinius Augustos, (’Eu, Constantin Augustus, cât şi eu, Licinius Augustus’)3. Mai departe, scrisoarea (litterae) se adresează guvernatorului provinciei, înştiinţându-l că au fost suprimate toate restricţiile privind creştinii; în plus, se ordonă restituirea gratuită şi fără întârziere comunităţii creştinilor (corpus christianorum) a toate lăcaşurile de cult confiscate, chiar dacă între timp au ajuns în proprietate privată, cei care le-au cumpărat urmând a fi despăgubiţi de Stat.
Nu ştim procentul de creştini din Nicomidia ori din împrejurimi, atunci, la începutul secolului al IV-lea, dar putem afirma că trebuie să fi fost mulţi dacă Plinius Secundus, guvernator în zonă – de fapt în Bythinia et Pontus – între 17 septembrie 111 şi 112, afirma, într-o epistolă adresată împăratului Traian (98-117), că erau în număr mare... sunt oameni mulţi, de toate vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei... nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare4.
Deşi acelaşi Licinius va experimenta un episod târziu de hărţuire personală a comunităţilor creştine (320-324), consecinţele nu vor fi grave, precum în cazul scurtei treziri păgâne din vremea lui Iulian Apostatul (361-363). În lumina acestor evenimente, Lactantius are dreptate să afirme că evenimentele de la Mediolanum şi Nicomedia anului 313 au reprezentat punctul final al Marii Persecuţii, totodată Învierea Bisericii în acele vremuri – afirmaţie ce trebuie citită (şi) cu ochi duhovniceşti de creştinul acestui an, doarece, în luna mai sărbătorim, de Sfintele Paşti, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos; Hristos a Înviat!
1 Constantin Ittu, In hoc signo vinces: de la Pons Milvius la poalele Capitoliului, în „Telegraful Român” din luna precedentă, adică din aprilie 2013.
2 Lactantius, De mortibus persecutorum (Despre morţile persecutorilor), traducere, studiu introductiv, note şi comentarii de Claudiu T. Arieşan, Timişoara, Editura Amarcord, 2000, pp. 222-224.
3 Pentru „pluralul majestăţii”, adică pentru o evoluţie ori un istoric al formulei, vezi Constantin Ittu, Heraldica vie şi rolul ei social, Sibiu, Techno Media, 2008, p. 30, unde se menţionează faptul că formula de maiestas s-a îmbogăţit în vremea Carolingienilor cu semnificaţiile profunde ale mirungerii şi desemna atât serviciul, cât şi funcţia/demnitatea personajului învestit.
4 Plinius cel Tânăr, Opere complete, Univers, Bucureşti, 1977, p. 343-344, X, 96.
