Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu
Personalitatea primului împărat creştin Constantin şi a mamei sale Elena au fost în atenţia tuturor istoricilor bisericeşti români, începând ca Andrei Şaguna (1860) şi Filaret Scriban (1869), continuând cu universitarii Dimitrie Boroianu de la Bucureşti (1894) şi Eusebiu Popovici de la Cernăuţi (1900, apoi în 1925-1928), Valerian Șesan de la Cernăuţi (1911), precum şi cu profesorii de teologie din a doua jumătate a secolului al XX-lea: Teodor Popescu, Teodor Bodogae, Milan Șesan, Ion Barnea, Emilian Popescu, Nicolae Chifăr, Emanoil Băbuş etc.
În genere, ei prezintă personalitatea Sfântului Împărat Constantin după cele două lucrări ale lui Eusebiu din Cezareea – Historia ecclesiastica şi Vita Constantini –, precum şi după lucrarea lui Lactantius De mortibus persecutorum1. Dar toţi au folosit şi „literatura de specialitate” străină, cunoscută la timpul respectiv.
Problema convertirii lui Constantin şi a rolului său în dezvoltarea Bisericii creştine a fost mai cu seamă în atenţia multor istorici bisericeşti şi bizantinologi europeni, mai ales după anul 1913, când s-au împlinit 1600 de ani de la emiterea aşa-numitului Edict de la Mediolanum, de către împăraţii Constantin „cel Mare”şi Liciniu2.
Nu vom stărui asupra acestor probleme – multe controversate –, ci vom reţine doar meritele incontestabile ale Sfântului Împărat Constantin cel Mare faţă de Biserică: Edictul de la Mediolanum, încetarea persecuţiilor, convocarea primului Sinod Ecumenic, întemeierea oraşului Constantinopol – „Noua Romă” –, zidirea de biserici în Ierusalim (după descoperirea crucii Mântuitorului), în Roma şi în Constantinopol, decretarea duminicii ca zi de odihnă, modificarea legislaţiei în „spirit creştin”, acordarea unor drepturi speciale pentru episcopi, dezvoltarea unor centre culturale creştine la Roma, Constantinopol, Ierusalim, care – în opinia lui A.A. Vasiliev – erau „simboluri ale triumfului Bisericii creştine pe pământ”3.
Revenind la tema pe care ne-am propus-o, trebuie să facem în prealabil precizarea că, spre deosebire de alţi sfinţi din calendarul ortodox (Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe, Sf. Dimitrie, Sf. Parascheva), cultul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena la români a fost mai puţin dezvoltat. De pildă, numele Constantin este mai rar întâlnit decât al celor menţionaţi mai sus; numele Sfintei Elena apare uneori sub forma „românizată”: Elina, Ileana sau Leana. Iar bisericile care îi au ca ocrotitori pe Sfinţii Împăraţi sunt foarte rare, de regulă limitându-se la ctitoriile unor domnitori care purtau numele de Constantin: catedrala patriarhală, ctitoria domnitorului Constantin Şerban Basarab sau biserica mare a mănăstirii Hurezi, ctitoria domnitorului-martir Constantin Brâncoveanu.
Iar Viaţa Sfântului Împărat Constantin cel Mare a avut o circulaţie destul de restrânsă în vechea cultură românească. Se cunosc câteva manuscrise din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în care este inclusă şi „Viaţa (Istoria) lui Constantin cel Mare”, datorate copiştilor Barbu Logofătul (1790), Stan Logofătul (1794), ambii din Ţara Românească, Tudor Giurgiuveanul din Bucureşti (1782) şi Simion Dascălul din Moldova (1778)4. Lucrul este explicabil, deoarece copiştii de manuscrise din mănăstirile noastre, dar şi din mediul laic, copiau, cu precădere, vieţi de sfinţi sau cuvinte de învăţătură ale marilor Părinţi ai Bisericii ori ale unor Părinţi cu viaţă înduhovnicită sau despre viaţa şi patimile unor mucenici.***
Şi, cu toate acestea, personalitatea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena a fost în atenţia câtorva Sfinţi ierarhi români în lucrările lor cu profil omiletic: Sfinţii Mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, Antim Ivireanul al Ţării Româneşti şi Andrei Şaguna al Transilvaniei.
Dacă cercetăm Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei (1632-1653), tipărită la Iaşi în 1643, sub titlul Carte românească de învăţătură la dumenecile preste an şi la praznice împărăteşti şi la svenţi mari, constatăm că între cele 21 de cazanii la „praznicele împărăteşti şi la svenţi mari” nu apare o „învăţătură” pentru ziua de 21 mai, adică la Sfinţii Împăraţi, deşi apar cazanii la sfinţii mai puţin prăznuiţi astăzi (Sfântul Simeon Stâlpnicul, la 1 septembrie, sau una despre „măcenicia svântului şi marelui măcenic a lui Theodor Tiron”, în prima sâmbătă din postul Paştilor) sau la cei doi sfinţi „moldoveni”, adică la 14 octombrie, când se prăznuieşte Preacuvioasa Maica noastră Parascheva, sau în joia după Rusalii, când se prăznuia „Svântul şi Slăvitul Marele Măcenic Ioan Novâi de la Soceavă”.
S-ar putea aduce două explicaţii absenţei unei „învăţături” speciale pentru ziua de 21 mai: fie că Varlaam a omis-o intenţionat, mărginindu-se doar la sărbătorile unor sfinţi care au pătimit pentru Hristos ori care au dus o viaţă aleasă şi erau mai mult cinstiţi în Moldova, fie că n-a găsit un model corespunzător pentru prezentarea „vieţii” Sfinţilor Împăraţi în cele două mari „izvoare” omiletice de care s-a servit la redactarea Cazaniei sale, adică lucrarea intitulată „Comoara” a mitropolitului grec Damaschin Studitul († 1577) şi „Evanghelia cu învăţătură” a teologului ucrainean Chiril Stavroveţchi (prima jumătate a secolului al XVII-lea).
În schimb, Varlaam are o frumoasă „Învăţătură la rădicarea Cinstitei Cruci”, la 14 septembrie. În prima parte a Cazaniei sunt prezentate scurte învăţături privitoare la îndatorirea oricărui creştin de a cinsti crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Iar partea a doua a Cazaniei prezintă momente legate de „istoria” crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul. În opinia lui Varlaam, după înălţarea Mântuitorului la cer, cârmuitorii poporului iudeu ar fi fost cei care „astupară groapa şi Golgotha, locul unde era Svânta Cruce, ca să să uite, să nu se mai pomenească”. Iar „în 40 de ani după răstignirea lui Hristos” (corect: 70 d.Hr.), continuă Varlaam, Dumnezeu i-a pedepsit pe iudei, căci cetatea Ierusalimului a ars cu foc, iar locuitorii tăiaţi, morţi de foame şi robiți. Apoi scria: „Într-atâta vreme fu ascunsă şi Svânta Cruce, până în dzilele marelui Constantin, carele fu întâiu pre lume împărat creştin”. În continuare, Varlaam prezintă „războiul” lui Constantin cu „Maxentie, împăratul de la Râm”, apoi istorisirea cunoscută că „într-o dzi ameadzăzi i să arătă lui pre ceriu chipul Sventei Cruci, strălucind mai vârtos decât lumina soarelui şi pre aceia cruce vădzu slove scrise de dzicea aşea: Costantine, cu aceasta vei birui”. A urmat dispoziţia împăratului de a se pune cruci pe steaguri „şi aşea purceasă la războiu şi să lovi cu Maxentie şi-l pobedi (învinse, n.n.) şi împărăţia Râmului luă şi să botedză. De-aciia şi alte războaie bătu şi Răsăritul tot subt mâna lui plecă”.
Un spaţiu mai larg este consacrat descoperirii Sfintei Cruci de către împărăteasa Elena, trimisă în acest scop la Ierusalim de însuşi împăratul Constantin. Ea a fost întâmpinată de „patriarhul” Macarie „cu toţi episcopii de primpregiur”. În urma rugăciunilor lui Macarie, Dumnezeu i-a arătat locul unde era cinstita cruce „şi de sârg adună împărăteasa de săpară şi curăţiră locul acela. Şi să ivi Golgotha, unde au fost răstignit Hristos şi nu departe de-acolea aflară şi trei cruci”. Pentru identificarea crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, la îndemnul episcopului Macarie, cele trei cruci au fost duse „la o muiere de rudă mare care boliia în Ierusalim” de vreme îndelungată şi „le punea câte una pre dânsa şi numai cât se apropie crucea lui Hristos de acea muiere bolnavă ce muriia, îndată învise (sic) şi fu sănătoasă şi sări de îmbla şi cu glas mare mulţămiia şi lăuda pre Dumnedzău”. Această „ciudesă” (minune, n.n.) a strâns mulţi creştini în Ierusalim, dornici să o vadă şi să i se închine. Şi pentru că nu puteau să ajungă toţi la ea, „patriarhul Macarie să sui pre ambon (sic) şi rădică Cinstita Cruce în vederea tuturor; şi dacă vădzură, toată mulţimea oamenilor începură a striga: Gospodi pomilui (Doamne, miluieşte, n.n.). Şi de-atuncea s-au întărit praznicul Sventei Cruci a să prăznui şi a să rădica în 14 dzile a lui septevrie”. Cazania se încheie cu un scurt îndemn adresat credincioşilor de a cinsti Sfânta Cruce5.
Rezultă că Varlaam, deşi n-a redactat o cazanie specială pentru ziua de 21 mai, totuşi a făcut, la 14 septembrie, o prezentare a aflării Sfintei Cruci de către împărăteasa Elena şi episcopul Macarie al Ierusalimului.***
Patru decenii mai târziu, un alt învăţat mitropolit moldovean, Dosoftei (1671-1674 şi 1675-1686), trecut şi el în rândul sfinţilor, va prezenta personalitatea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena în lucrarea sa Viaţa şi petrecerea svinţilor (4 vol., Iaşi, 1682-1686). După cum se ştie, era o compilaţie după izvoare bizantine – în speţă după Vieţile sfinţilor de Simeon Metafrast (secolul X) şi după prelucrarea neogreacă a Mineielor, făcută de Maxim Margunios († 1602), ambele editate în tipografia grecească a lui Nicolae Glykis din Veneţia, dar şi după alte Vieţi de sfinţi, bizantine şi slavone.
Pentru ziua de 21 mai, mitropolitul Dosoftei prezintă „pomenirea s(f)inţilor slăviţilor, de Dumnădzău cununaţi şi-n tocma cu apostolii mari împăraţi Constantin şi maică-sa Elena”.
Despre Constantin scria că „era ficior lui Constantie, celui cei dzic «Veardele» şi al cinstitei Elene”. Menţionează faptul că între cei patru împăraţi (doi „auguşti” şi doi „cezari”), singur Consta(ntie) „era creştinilor cu milă şi cu blândeţe”, pe când Dioclețian şi Maximian au pornit „goană mare asupra creştinilor” (pe Galeriu nu-l pomeneşte). Mai mult chiar, Constanţiu ar fi învăţat „credinţa creştinească şi pre iubitul său fiu Constantin, care mai apoi fu şi întâiul creştinilor împărat, îl lasă să fie, după sine, împărat în scaun, la ostroavele (insulele, n.n.) Vretaniei”. Ca şi în alte panegirice greceşti, noul împărat Constantin ar fi pornit împotriva lui Maxentie „din râvnă dumnezeiască”, datorită „faptelor sale păgâneşti”. Menţionează şi el visul împăratului şi apoi arătarea crucii pe cer „dzua amiadzădzi” şi textul „in hoc signo vințe (cu acest sămn învince!)”. Consemnează şi lupta cu Maxentie, „acel păgân răpitoriu”, pe care l-a învins la „pârâul Tiverului, rumpându-să podul supt dânsul şi se necă acolo, la pârâul ce-i dzâc «Vulvia», sau «Bulbiia». Şi-au izbăvit din tiraniia lui cetăţenii Râmului”.
În continuare, consemnează faptul că împăratul Constantin ar fi intenţionat să ridice o cetatea nouă, acolo „unde au fost războiul troilor cu ellinii”, dar a fost „oprit cu dumnedzăiască sămnare” şi îndemnat să ridice o nouă cetate la „Vizantiia”; „deci urmând voiei lui Dumnedzău, zidi acea de Dumnedzău păzită cetate în numele său Ţarigradul”. Consemnează apoi Sinodul de la „Nicheia”, la care „fu cunoscut Fiiul într-o fiinţă cu Părintele. Şi trântind pre Arie supt anatemă şi supt blăstăm pre dânsul şi pre cei într-un gând cu dânsul cu huleniile (hulele, eresul, n.n.)”.
Tot pe scurt este consemnat faptul că a trimis „pre maică-sa Elena” la Ierusalim „pentru cercarea cinstitelor leamne în carile s-au răstignit pre trup Hristos Dumnedzăul nostru”. O parte din cinstita cruce a rămas la Ierusalim, iar alta a fost adusă la Ţarigrad. În partea finală a sinaxarului relatează că împăratul „a pornit oaste împotriva perşilor”, dar „s-au pristăvit” la Nicomidia, apoi a fost adus în cetatea sa, Ţarigrad, şi „astrucat” (îngropat, n.n.) în sfânta besearică a Sinţilor Apostoli”6.
Tot atât de interesant este „sinaxarul” pentru ziua de 14 septembrie, la „rădicarea cinstitei şi (de) viaţă făcătoare Cruce”. În prima parte este relatată din nou apariţia crucii pe cer „într-amiadzăzi”, cu inscripţia „în râmleneşte”: „Constantine, în ghoc signo vințe”, adică „cu acest sămn să biruieşti” şi în „elină”: „en tuto nika”. Acelaşi semn l-a văzut şi noaptea în vis, arătându-i-se Însuşi Hristos, fapt pentru care a doua zi a cerut să se facă o cruce mare din aur, care „să meargă înaintea oştii”. În continuare, relatează lupta cu „Maxentie” „la Râm”, cu victoria repurtată la podul Milvius, precum şi primirea triumfală pe care i-au făcut-o „râmleanii”, bucuroşi că „i-au mântuit Dumnădzău de-acel spurcat împărat Maxentie”. Dosoftei susţine că după această luptă împăratul Constantin şi maica sa Elena au fost botezaţi de „svântul” Silvestru, papa Romei (314-335).
În partea a doua a sinaxarului este consemnat faptul că împăratul Constantin l-a bătut pe „Maximian Galerie, împăratul Anatolului (!)” şi „pre toţi pizmaşii lui Dumnădzău”, încât acum „Marele Constantin stătu aftocrator Răsăritului şi Apusului şi Europei, (încât) năzuiră din toată lumea supt ascultarea voinţii sale, scaune şi domnii”.
În continuare, este relatată misiunea pe care a primit-o împărăteasa Elena de la fiul ei, pentru aflarea crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos în Ierusalim. Dosoftei susţinea – ca şi în sinaxarul din 21 mai – că ea a fost îngropată de „jidovi”, iar după 40 de ani „păgânii” (recte romanii) au pus „idolul” (statuia) zeiţei Afrodita sau Venera, „zâna spurcăciunilor”. „Cu mare ciudotvorenie” (minune, n.n.), episcopul Macarie a aflat locul răstignirii, precum şi cele trei cruci, şi tot printr-o „ciudodvorenie” s-a aflat pe care dintre ele a fost răstignit Hristos. Toţi s-au închinat şi au sărutat Sfânta Cruce („tot clirosul şi boiarii şi tot nărodul (poporul, n.n.)”, încât a fost nevoie să se construiască „un ambon nalt, afară”, pe care a urcat „svântul Macarie, patriarhul de Ierusalim”, pentru ca s-o arate „la toate năroadele din lume ce erau strânse (acolo), şi strigară toţi: Gospodi pomilui”. De atunci s-a introdus în cult „sărbătoarea Svintei Cruci, ce să dzice Dzua Crucii sau Văzvijeniia”.
Observăm că Dosoftei introduce şi unele „elemente locale” („boiarii” care s-au închinat Sfintei Cruci), dar şi o serie de cuvinte arhaice, specifice scrisului său.
1 Vezi Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Partea întâi: Istoria bisericească şi Martirii din Palestina, traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1987 (PSB 13) şi Partea a doua: Viaţa lui Constantin cel Mare, traducere şi note de Radu Alexandrescu, studiu introductiv de Prof. Emilian Popescu, Bucureşti, 1991 (PSB 14). Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, ediţie bilingvă, trad. de Cristina Bejan, studiu introductiv şi note de Dragoş Mârşanu, Iaşi, 2011.
2 O prezentare generală a cercetărilor privitoare la împăratul Constantin şi a rolului său în viaţa Bisericii vezi la A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului bizantin, traducere şi note de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile Adrian Carabă şi Sebastian Laurenţiu Nazâru, Polirom, Bucureşti, 2010, p. 89-99.
3 Ibidem, p. 99.
4 Cf. Gabriel Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, Bucureşti, 1959, p. 20, 88, 205, 222.
5 Am folosit Carte românească de învăţătură…, ediţie îngrijită şi glosar de Stela Toma, prefaţă şi studiu de Dan Zamfirescu, Bucureşti, 2011, p. 304-308.
6 Reprodus după Viaţa şi petrecerea sfinţilor (1682-1686), text îngrijit, notă asupra ediţiei şi glosar de Rodica Frenţiu, Cluj-Napoca, 2013, p. 393-394.
