Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

miercuri, 29 mai 2013

IN HOC SIGNO

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula


Taina lui Constantin cel Mare, Împărat și Sfânt, străbate încă lumea. Nu doar o dată, la pragul Podului Vulturului, poartă peste Tibru a Romei imperiale, și nu doar în țesătura unui singur labarum, taina de lumină a Crucii a trecut peste întunericul lumii. Mereu când voievozii lumii s-au ridicat dimpotriva zăvozilor ce-și urlau hămesita foame de sânge creștin, un alt Pont Milvius și mii de labarum-uri s-au înălțat, dând sens rezistenței dimpotriva tiranilor. După Constantin, Împăratul biruit de Taina Cerului, orice principe purtător de Cruce a devenit „cel Mare”. Pentru noi, românii, cel mai relevant urmaș al bizantinului Împărat rămâne Ștefan cel Mare și Sfânt.
Căutător și găsitor al Crucii Mântuitorului Hristos, Împăratul Constantin se leagă prin Cruce nu doar de Dumnezeul cel Viu, ci și de maica sa Elena, icoana maternității ce naște credința fiului. Model de maică și împărăteasă, Elena se împlinește în sfințenia Bisericii, ținând, prin Cruce, parte fiului său întru mântuire. Taina unei astfel de maternități nu poate fi ruptă și nici anulată în vreun fel. Rămâne semn al fidelității și creșterii duhovnicești, semn de statornicie în iubire și mărturie creștină.



De la începutul anului, atunci când hotărârea Sf. Sinod al Bisericii noastre s-a lăsat cuprinsă în programul prăznuirii Sfinților Împărați întocmai cu Apostolii Constantin și maica sa Elena, m-am întrebat, și m-am lăsat întrebat, de ce au fost aleși drept „martor” al sărbătorilor care cuprind anul 2013. Să fie numai coroborarea cu semnarea Actului de la Mediolanum, de la 313? Aproape profetic, la finalul unui an greu, urmat de unul și mai dificil, economic, social și politic, Sinodul a propus societății civile o lecție de reanimare. De revitalizare a capilariilor care comunică unui popor restaurarea valorilor sale. De ani buni, după Revoluția din 1989, asistăm la tot felul de reforme conforme unor sisteme democratice lipsite de finalitate.

Asistăm la ONG-izarea României, un soi de întoarcere către puericultura moral-politică, o scăldare în utopiile mercantile ale proiectelor de reorganizare statală ori socio-politică cu finanțări din afară și itemi de performanță absurzi. Cu recurență în modele ratate, democrații instaurate și menținute prin teroare și prigoană împotriva Bisericii, fie că vorbim de Revoluția franceză, fie de democrațiile imperiale de gen Marea Britanie ori Statele Unite ale Americii, politologii de serviciu ai mișcărilor de rezistență ale minoranțelor sexuale ori politice caută să impună modele care atomizează națiunea, distrug verticalitatea morală a generații întregi de tineri, dezvoltă drepturi cetățenești care țin de absurdul imoralei din care își sorb seva.
Biserica este ispitită după modelul Carantani. Asemeni Mântuitorului, Bisericii i se cere, cu obstinație vrednică de cauze mai nobile, să părăsească calea arătată de Tatăl pentru a se da la îndemână lumii (Luca 4, 1-13). Cantinele pentru săraci, clamate de cei care aruncă cu bani serioși în campanii neserioase, democratizarea obsesivă a demersului pastoral ori constituirea unor comitete de putere deasupra puterii de a ierta și dezlega – care rămâne cea mai de invidiat prerogativă a Bisericii –, jinduită de toți promotorii psihologizării relațiilor interumane, nu sunt alta decât reiterarea ispitelor din Carantani: transformarea pietrei în pâine, a puterii spirituale în putere democratică sterilă și manipulabilă, a slavei cerești în glorie pământeană, mustind de vedetism obscur. Prin dedicarea anului 2013 sfintei familii de Împărați Bizantini, Biserica Ortodoxă propune societății românești să privească dincolo de planul imediat al democrației europene ori americane, spre fundamentul teocratic al politicii de stat, ispitită, desigur, de ratări, dar rodnică în liniile sale de forță. Ortodoxia românească încearcă astfel să propună fiilor săi o adâncire în adevăratele valori ale vieții sociale, în dimensiunea creștină a socialului. Izvorând din Scriptură și manifestându-se în actul Liturghiei, conștiința de leader politic a Împăratului Constantin, cu toate erodările sale, rămâne cheia interpretării voii lui Dumnezeu în favoarea poporului. Nu este vorba aici de un comunitarism social, fie el și cu iz de Europă Unită și nicidecum de un comunism dezangajant, ci de o conștiință creștină pusă la îndemâna lui Dumnezeu, pentru mai binele poporului celui binecredincios. O să ni se spună că vorbim despre utopii. Da, poate. Dar spre deosebire de cele propuse de propagandiștii imoralei europene, această utopie s-a întrupat în slava unui Imperiu teocratic, desigur orgolios și ucigaș, uneori, dar de departe model de viață cu mult peste încopcierile primitive de acum.
Evlavia lui Constantin cel Mare, educația sa creștină, asumarea unor decizii sociale prin prisma gândirii creștine, construirea unor fundamente morale în legea de stat ori în distribuția câștigului material, conștiința unei unități de credință care să dezvolte o conștiință de unitate statală sunt lecțiile la care Sinodul a chemat gândirea contemporanilor noștri. Modelul propus spre meditație cotidiană de Biserică ne obligă să vedem europenizarea de acum drept un exercițiu politic fără vlagă dacă nu se racordează la valorile unei morale vii, creștine ca fundament și exprimare. Ortodoxia românească propune modelul ei de supraviețuire la vremea de acum: In Hoc Signo! In Crux Signo! Labarumul desfășurat de ea cuprinde aceeași lumină ca și cel care ocrotea pe Constantin dinaintea biruinței de pe malul Tibrului. E Lumina Învierii Mântuitorului Hristos, din care trebuie să ne luăm energia spirituală care să dezvolte forța articulată material pentru a ieși din dezorientarea vremii de acum. Soluția nu este așadar atomizarea eforturilor noastre, ci unitatea în Duh a Neamului. Sub flamura lecției bizantine. Chiar dacă Bizanțul e învins, Crucea rămâne semnul Biruinței.
Pr. Constantin Necula