Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Schița unui portret de împărat creștin din perspectiva secolului al IV-lea

Pr. Lect. Dr. Ovidiu Panaite

Faptele sfinte pentru care au slujit aceste mâini își au originea în credința curată și adevărată în Dumnezeu.
(Constantin, Oratio ad Coetum Sanctorum 26)
Într-o contemporaneitate marcată din ce în ce mai mult de secularizare, de minimalizare și implicit relativizare a valorilor, în cadrul progresiei tot mai îngrijorătoare a curentelor demitologizării în favoarea raționalismului scientist (noi nu vrem să credem, vrem să știm), apare ca urgență identificarea și operaționalizarea acelui tip de memorie istorică arhetipală a Bisericii în cadrul căreia sfinții, aflați pe poziții sociale diferite, de la săraci la împărați, dau mărturie de forța interioară a creștinismului. Într-o altă cheie de lectură este vorba de funcția revelatoare a relației sfântului cu istoria, atitudine exprimată de întreaga teologie patristică și surprinsă magistral în cuvintele cu care Christoph von Schönborn își prefața lucrarea dedicată monahismului palestinian: sfinții sunt revelația mișcării profunde a istoriei, sunt rodul acelor locuri în care oamenii ating zilnic Adevărul cu mâna...
Personaj controversat, calificat de unele direcții de cercetare ca posedând un simț istoric aparte în baza căruia a punctat decisiv reconfigurarea vechiului spirit roman într‑o cheie de lectură creștină, un om cu deosebite capacități politice prin prisma cărora a socializat religios comunitatea de supuși realizând o nouă geografie spirituală a Imperiului Roman, evaluat de teologii și cercurile de cercetare ale Bisericii Ortodoxe ca fiind întru tocmai cu Apostolii, descriind astfel un moment de haghiografie în cadrul căruia sfântul este împărat și împăratul este sfânt, Constantin cel Mare fundamentează nu numai istoricul sau cronologia unei vieți la nivel particular, ci creează o paradigmă nouă pentru teologia creștină și pentru filosofia politică a vechii romanități. Aceste evaluări pornesc de la importanța epocii convențional numită renovatio constantini, importanță care a generat declararea anului 2013 ca an omagial pentru Sfinții Împărați Constantin și Elena. Acest fapt produce o provocare la nivelul responsabilității în fața aprofundării memoriei istorice arhetipale a Bisericii de care vorbeam la început, precum și în dimensionarea conștiinței istorico-dogmatice a Bisericii din perspectiva etapei constantiniene.
Preocupările cercetătorilor și ale teologilor, precum și listele bibliografice pe marginea epocii constantiniene sunt nenumărate și consistente. Tratează fie etapele vieții lui Constantin la nivel de monografii, deciziile la nivel de politică religioasă, fie îmbracă o haină haghiografică sau alte aspecte.
În cadrul acestui articol, supunându-ne rigorilor de natură publicistică, vom încerca să prezentăm chipul Sfântului Împărat Constantin cel Mare așa cum reiese din slujbele Bisericii și configurarea prin aceasta a unei direcții specifice de teologie politică. Preocuparea pentru o asemenea tratare are la bază tensiunea între produsele cercetării științifice privind persoana și epoca lui Constantin, pe de o parte, și maniera în care Biserica a filtrat la nivel de cult momentul constantinian, pe de altă parte. Pentru început propunem eliberarea conceptului de teologie politică de spectrul prejudecăților, astfel încât să identificăm ulterior cum s-a raportat Biserica la momentul istoric Constantin cel Mare.

Scurte preliminarii pentru teologia politică a epocii constantiniene

Departe de a se vorbi de un gen de proprietate asupra termenului de teologie politică din partea lumii teologice, admitem în primă instanţă eliberarea lui de orice presiune venită ad extra. De aceea este important în a face o serie de diferenţieri şi delimitări în spectrul a ceea ce înseamnă teologie politică în sensul nostru de înțelegere. Unele lucrări definesc teologia politică prin metoda specifică şi principiul său formal ca politică în sens extins, sau ca viziunea teologico-religioasă a politicii şi viziunea politică a religiei. Altă grupare de cercetători defineşte teologia politică având în vedere scopul său, evaluând-o ca fiind justificarea teologică a unui sistem politic. Altă ramură a cercetării consideră că creştinismul nu are nici un fel de teologie politică, deoarece termenul care defineşte cel mai bine atitudinea în faţa problemelor polisului este termenul de metapolitică. În același timp, nu se consideră a fi o ştiinţă din domeniul teologiei care să aibă ca şi obiect de studiu politica, nici o modalitate de terapie profesională pentru acele categorii de cercetători care doresc crearea unor noi conştiinţe revoltate de corupţia actului politic în sine. Teologie politică de tip resentiment nu înseamnă clericalizarea politicii, nici politizarea religiei. Analiștii prezintă și riscurile de secularizare a teologiei în baza unei absorbții și abordări unilaterale: dependența noastră de curentele secularizării creează premisele riscului de a politiza teologia și de a o transforma într-un derivat secular al religiozității, susține profesorul Carl Raschke într-o intervenție pe marginea renașterii a ceea ce numește teologia politică globală. Ca reacţie la iluminism noua teologie politică va avea un program grupat în jurul ideii de manifest public al actului religios. Acestea este sensul larg, extins, al teologiei politice.
Teologia politică, în înțelesul nostru, se definește ca atitudine a conştiinţei creştine în fața manifestului politico-imperial al autorităţii şi al realităţilor conexe, care decurg sau care depind în mare măsură de referinţa la această autoritate imperială, sau statală în sens modern, mărturisind o vertebralitate profund spirituală, hristologică, pnevmatologic-eclesială. Temele puse în discuţie se grupează în jurul fundamentelor teologice ale concepţiei creştine în ceea ce priveşte persoana imperatorului, exerciţiul său politico-religios, dar şi în ceea ce priveşte filosofia politică a Imperiului cu referire la creştinism, în general, şi Biserică în special (împăratul văzut ca mimisis, atributele unui împărat creştin, raportul personal cu Dumnezeu; Biserica şi împăratul; raporturile cu ereticii, iudaismul şi păgânismul; Creştinismul şi Imperiul). Conceptul de teologie politică nu a fost tratat in extenso nici de teologia occidentală, nici de cea răsăriteană, deşi este un concept major pentru ambele civilizaţii.
Până la începutul domniei lui Iulian, când se reia lupta împotriva creştinismului de pe poziţiile păgânismului, se formulează o serie de principii ale teologiei politice ţinând cont de formaţia creştină a împăratului. Acest cod teologico-politic are ca început edictul de toleranţă din anul 313 din orașul Mediolanum (Milano de astăzi) dat de împărații Constantin și Galeriu, prin care creștinismul este recunoscut ca religie permisă în cadrul Imperiului Roman. Se încheia astfel perioada de persecuții la care Biserica fusese supusă mai bine de trei sute de ani. Deşi terminologia religioasă a textului este una neutră (quo quicquid est divinitatis in sede caelesti), măsurile ulterioare demonstrează atitudinea pozitivă a lui Constantin faţă de creştinism. Odată cu aplicarea efectivă a prevederilor documentului, se inaugurează o nouă stare a actului politic şi a celui religios în cadrul a ceea ce convenţional a primit denumirea de pax constantiniana.

Repere teologico-politice în imnografia constantiniană

De mare importanţă pentru precizarea fundamentelor teologiei politice ortodoxe privind persoana Sfântului Împărat Constantin cel Mare sunt textele imnografice care alcătuiesc canonul închinat Sfinţilor Împăraţi. Consider că aceste texte sunt ultimative în nuanţarea unei atitudini profund istorice, dar şi dogmatice în acelaşi timp. Momentul pune în discuţie elemente de teologie a istoriei şi ne plasează dincolo de sfera unor instrumente reci de cercetare. Biserica, înţeleasă în structura ei dogmatică de depozitară a adevărului, posedă o conştiinţă dogmatico-liturgică dimensionată istoric. Aceste trei coordonate ale conştiinţei bisericeşti sunt luminate de lucrarea harului, înfăptuiri ale tradiţiei vii a Bisericii. Luminată de harul dumnezeiesc, această conştiinţă bisericească l-a rânduit pe Constantin în adunarea sfinţilor. Din imnografia închinată Sfinţilor Împăraţi întocmai cu Apostolii Constantin şi  Maica sa, Elena, vom încerca să identificăm principalele elemente de teologie politică specifice Bisericii Ortodoxe1.
Împăratul este ataşat conştiinţei intime a credinciosului într-un raport imediat de apropiere. El nu este al tuturor, ci al nostru. Este indicată o apartenenţă specială a lumii la unicul împărat şi invers, a împăratului la lume. Virtutea strălucitoare a împăratului nu este indicată generic prin dreptate, ci prin dreptatea credinţei. Prin puterea Crucii stăpâneşte pe pământ cu dreptate. Izvorul stăpânirii stă, aşadar în puterea Crucii.
Armă preatare împăratului nostru ai dat cinstită Crucea Ta, prin care a împărăţit pe pământ cu dreptate, strălucind cu dreapta credinţă, şi împărăţiei cerurilor s-a învrednicit prin milostivirea Ta. Cu care slăvim rânduiala Ta cea iubitoare de oameni, Iisuse, atotputernice, Mântuitorule al sufletelor noastre.
Constantin este prezentat într-o descendenţă biblică, slugă bine-credincioasă, având înţelepciunea lui Solomon, blândeţile lui David şi dreapta credinţă a apostolilor. Se creează în acest plan o tipologie vechi-testamentară referitoare la persoana împăratului, în care este încadrat şi Constantin. Textul face trimitere la lectura tipologică a Sfintei Scripturi (lectura ecclesială a Scripturii la Sfântul Atanasie cel Mare şi Grigorie de Elvira în Despre credinţă, aceeaşi procedură a lecturii tipologice din Vechiul Testament). Virtuţile împăratului sunt daruri de la Dumnezeu. Astfel, înţelepciunea, blândeţea şi dreapta credinţă apar ca virtuţi cardinale care-l legitimează pe împărat la o recunoaştere universală ca împărat al împăraţilor şi domn al domnilor.
Dat-ai, Iubitorule de oameni, bine-credincioasei Tale slugi înţelepciunea lui Solomon, blândeţile lui David şi dreapta credinţă a Apostolilor, ca un Împărat al împăraţilor şi Domn al tuturor celor ce domnesc. Pentru aceasta slăvim rânduiala Ta cea iubitoare de oameni, Iisuse atotputernice, Mântuitorule al sufletelor noastre.
Ceea ce asigură permanenţa în veşnicie a împăratului este smerenia, care urmează cunoaşterii lui Dumnezeu. În fapt, aceste două stări sunt simultane, fără a putea susţine un raport de anterioritate sau posterioritate de tipul cunoaşterea lui Dumnezeu este un fapt apriori smereniei, deoarece smerenia este cunoaştere a lui Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este una de tip gnostic, ci izvor a toată virtutea: tuturor făcător de bine, de biruinţă dătător, mai înalt decât toată stăpânia. Chemarea la o stăpânire universală (tema oikoumene) revine frecvent prin folosirea pronumelui tot, toată, toţi, toate. Împărăţia este universală, deoarece Îndreptătorul ei, Proniatorul, nu este un simplu om, ci Mântuitorul Iisus Hristos.
Întâi tu ţi-ai supus porfira de bunăvoie lui Hristos pururi pomenite împărate, pe Dânsul cunoscându-L Dumnezeu şi Împărat peste toate, tuturor făcător de bine, de biruinţă dătător, şi mai înalt decât toată stăpânia şi puterea. Pentru aceasta ţie, iubitorule de Hristos, împărăţia ţi-a îndreptat Iisus, Iubitorul de oameni şi Mântuitorul sufletelor noastre.
Există o teologie a darului cu o dinamică internă. Dăruitorul este Dumnezeu, Care oferă cele bogate şi bune, în care împăratul are datoria să sporească. Constantin este luminat de harul Botezului, har prin care s-a arătat nebiruit. Teologia darului este continuată de imnografi, arătând că în dar este ascuns Dăruitorul, Care Se raportează continuu revendicator. De aceea Constantin lumea ca un dar o a dăruit Făcătorului.
Darurile cele bogate şi mai bune primind de la Dumnezeu, împărate preaputernice, mare Constantine, bine întru dânsele ai sporit. Că luminându-te cu razele Preasfântului Duh, de la Sfinţitul Silvestru, prin Botez, între împăraţi te-ai arătat nebiruit, lumea ca un dar o ai dăruit Făcătorului Tău, şi împărăteasca cetate cea de Dumnezeu cinstitoare. Pentru aceasta nu înceta rugându-te lui Hristos Dumnezeu, ca cel ce ai îndrăzneală, să dăruiască tuturor celor ce săvârşesc pomenirea ta iertare de păcate şi mare milă.
Constantin a rămas în conştiinţa ecclesială a omenirii ca fons et origo pentru instituţia împărătească. Vocaţia împăratului este de a susţine misiunea Bisericii, precum Apostolii au propovăduit pe Hristos, de aceea este numit întocmai cu Apostolii. Misiunea lui se îndreaptă nu numai către spaţiul civil, ci, luminat cu razele Duhului, toată Biserica lui Hristos o a luminat. Eusebiu redă această prezenţă organică a împăratului în trupul Bisericii ca fiind una absolut necesară: Iar calea trebuie înţeleasă ca fiind de-a dreptul dumnezeiască, fiindcă numai ceea ce este dumnezeiesc fiinţează cu adevărat şi este înzestrat cu putere dăinuitoare peste timp… Pe mine m-a dorit El spre împlinirea voii sale… aşa fel ca învăţătură luând prin fapta mea mijlocitoare, neamul omenesc să se întoarcă la slujirea preasfintei Legi…, preafericita credinţă să se răspândească în lume… sub ocrotirea unui slujitor al lui Dumnezeu2. Sfântul Atanasie cel Mare, în Apologia către Constanţiu, reia aceeaşi idee a Bisericii ca şi Trup în care persoana împăratului este podoaba care lipseşte plenitudinii Bisericii. Cu ocazia sfinţirii unei biserici din Alexandria, Atanasie precizează acest lucru, aşteptând prezenţa Cucerniciei Tale, singura podoabă care lipseşte plenitudinii Bisericii.
Biserica astăzi împodobindu-se, cu stăpânia ta împărate, cu taină se veseleşte, şi preacinstită pomenirea ta după vrednicie cu laude o cinsteşte...
Chemarea la împărăţie a lui Constantin nu este una de la oameni, ci alegerea lui s-a făcut din veşnicie, după planul lui Dumnezeu. Chemarea (κληση μαρτυρα) nu are ca finalitate transformarea omenirii într-un cadru asociativ determinat numai de interese politice, economice sau sociale, ci ridicarea acestei omeniri la o nouă treaptă de comuniune, văzută ca εκκλησια, ca Biserică. Din această perspectivă interesul omului politic este depăşit de concepţia Bisericii în care Constantin este numit ca preacălduros rugător.
Nu de la oameni ai luat chemarea, ci, ca dumnezeiescul Pavel, o ai avut aceasta mai vârtos de sus, lăudate Constantine, cel ce eşti întocmai cu Apostolii, de la Hristos Dumnezeu. Că semnul Crucii pe cer văzând, şi cu acesta vânându-te ca un bun vânat, întru acesta şi biruitor neînvins împotriva văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi te-ai arătat. Pentru aceasta te rugăm pe tine ca pe un preacălduros rugător, noi cei pământeşti, după vrednicie prăznuirea ta cinstind, cu îndrăzneală să ne ceri nouă luminare, curăţire şi mare milă.
Virtuţile sunt prezentate în două direcţii. Mai întâi virtuţile împăratului cu referire directă la Dumnezeu şi în cel de al doilea rând virtuţile cu referire specială la supuşi.
Cea mai înaltă virtute a adevăratului împărat este εύσέβεια (evlavie, pietate, smerenie, credinţă sau sinteză a tuturor virtuţilor creştine), un termen cu semnificaţii foarte largi. În cadrul unei explicaţii mai extinse, pornind de la conceptul de εύσέβεια, distingem două subcomponente care se condiţionează reciproc. Prima componentă este cunoaşterea de Dumnezeu, condiţionată de credinţă, văzută ca rationabile obsequium. A doua componentă este aplicaţia în viaţa cotidiană a acestei credinţe, a virtuţii care trebuie întrupată. În această εύσέβεια stă, de fapt, chintesenţa creştinismului. Dar εύσέβεια este o virtute sau o stare specifică împăratului. Prin ea împăratul devine rob, slugă a lui Dumnezeu. Din cauza acestei virtuţi împăratul a primit în sine sămânţa dumnezeiască şi tot din cauza ei primeşte în sine imaginea lui Dumnezeu ca Împărat Veşnic. Dumnezeu l-a pus să fie un exemplu pentru toţi, maestru îndrumător pentru alţii, el fiind εύσέβή βασιλεύς, luminând tot pământul cu a sa εύσέβεια.
Tradiţia bisericească vorbeşte în mod explicit de credinţa unită cu cunoaşterea lui Dumnezeu pentru a pune început pentru εύσέβεια. Credinţa este mai mult decât orice bogăţie, atitudine pentru care împăratul este răsplătit de Dumnezeu cu victorii împotriva duşmanilor Imperiului, cu o domnie de lungă durată şi cu moştenitori pe măsură.
În literatura secolului al patrulea Eusebiu de Cezareea se detaşează de ceilalţi scriitori, reuşind să facă un portret al împăratului încadrat de o seamă de virtuţi esenţiale. Sursa de inspiraţie pentru Eusebiu a fost în primul rând Sfânta Scriptură, dar nu a neglijat nici moştenirea filosofică a Antichităţii. Citând din Platon care sunt calităţile absolut necesare pentru un conducător de imperiu, Eusebiu numeşte în primul rând chibzuinţa. Principala virtute este viziunea duhovnicească manifestată prin chibzuinţă. După chibzuinţă urmează imediat condiţia armonioasă a sufletului: echilibrul. După acestea urmează, în al treilea rând, dreptatea şi, în final, vitejia. Înţelepciunea este o trăsătură care-l diferenţiază pe împărat de un tiran.
Virtuţile cu referire la supuşi sunt următoarele: bunătatea (άγαθος), generozitatea (μεγαλοψυχία), filantropia (φιλανθρωπία), grija apropiată faţă de problemele supuşilor manifestată prin πρόνοια, compasiune (συμπαθεϊν), milostenia (ελεος; αξιολυπητος), răbdarea (άνεξικακια), binefacerea (ευεργεσια; ευποιία).
Întâi tu împărat a fi creştinilor, de la Dumnezeu ai primit sceptrul Constantine; căci ţie ţi s-a arătat semnul cel de mântuire, cel ce era ascuns în pământ. Cu care şi pe toţi păgânii i-au supus sub picioarele romanilor, armă nebiruită având de viaţă făcătoarea Cruce, fericite, prin care te-ai şi adus Dumnezeului nostru.
Regalitatea în cadrul Vechiului Testament avea nevoie de o confirmare din partea profeţilor. Gestul văzut era ungerea cu untdelemn, prin care împăratul, sau regele, devenea astfel cel uns sau cel ales. Ungerea echivala cu coborârea darurilor Sfântului Duh asupra regelui. De data aceasta, în lumina Noului Testament, împăratul este uns de Cuvântul-Logos prin Duhul Sfânt. Momentul este semnificativ, deoarece se desfăşoară din perspectiva Întrupării Mântuitorului Hristos şi a prezenţei Lui continue în lume prin lucrarea Duhului Sfânt.
Nou David te-ai făcut cu obiceiurile, dar al împărăţiei primind de sus pe creştetul tău, căci cu untdelemn prin Duhul te-a uns pe tine, mărite, Cuvântul, Cel ce este mai presus înfiinţat şi Domnul. De unde ai luat şi sceptrul împărătesc, înţelepte, cerându-ne nouă mare milă.
Conştiinţa istorică a Bisericii este determinată de adevărurile dogmatice, care alcătuiesc coloana vertebrală a unei tradiţii vii şi dinamice. Conştiinţa ei are o dimensiune harică, conform căreia Biserica poate afirma sinodal: părutu-I-s-a Duhului Sfânt şi nouă. Din această perspectivă se construieşte teologia politică a Bisericii Ortodoxe cu privire la persoana împăratului Constantin şi a maicii sale Elena.
Persoana lui Constantin este determinată de o apartenenţă specială la omenire în general şi la Biserică în special, fiind continuu indicat cu apelativul al nostru. El stăpâneşte pământul cu dreptate prin puterea Crucii, luptând pentru ortodoxia credinţei. El nu numai că are o apartenenţă specială la omenire, ci o şi determină, prin aceea că el devine în conştiinţa ecclesială fons et origo pentru instituţia împărătească.
Constantin este prezentat într-o descendenţă biblică, slugă bine-credincioasă, având înţelepciunea lui Solomon, blândeţile lui David şi dreapta credinţă a apostolilor. După cum Moise a fost eliberatorul poporului iudeu din robia egipteană, la fel şi Constantin este cel care dăruieşte libertate poporului lui Dumnezeu.

1 Slujba sfinţilor marilor împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa Elena, în „Mineiul pe luna mai”, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 163-176.
2 Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, II, 28-29, P.S.B. 14, studiu introductiv de prof. dr. Emilian Popescu, traducere şi note de Radu Alexandrescu, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 105.