Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

miercuri, 29 mai 2013

Imp. Constantinus A. Consulibus, praetoribus, tribunis, plebis, Senatui salutem dicit – Personalitatea împăratului Constantin cel Mare din prisma legislaţiei sale

Dr. Emanuel Tăvală



Figura şi personalitatea împăratului Constantin cel Mare comportă o prezentare şi din perspectiva legislaţiei promovate de către acesta, având în vedere că evenimentele programate a avea loc în acest an nu numai în Patriarhia Română, ci şi în alte părţi ale Europei au ca punct de pornire tocmai un act legislativ al împăratului Constantin, şi anume: Edictul de la Milano din 313.
Popularitatea împăratului nu necesită aducerea de argumente suplimentare în cadrul acestui material, dar conform părerilor cercetătorilor istoriei Romei, în istoria multiseculară a Imperiului Roman Constantin poate fi aşezat pe drept cuvânt în rândul întemeietorilor Romei, alături de Romulus, Brutus sau Augustus, oraşul care a preluat numele întemeietorului său, Constantinopolul, fiind capitala ce a succedat Romei şi a supravieţuit căderii Imperiului Roman de Apus. Deschizător al Antichităţii târzii, Constantin cel Mare este cel care va creiona diverse faţete ale vechii şi noii Rome. Chiar şi după 1700 de ani, influenţa sub diverse aspecte poate fi regăsită în lumea europeană apuseană şi răsăriteană. Influenţa lui Constantin asupra creştinismului rămâne una dintre moştenirile cele mai importante ale împăratului, socotit de către Biserică întocmai cu Apostolii. Jakob Burckhardt este cel care se îndoieşte de sinceritatea convertirii şi botezului lui Constantin, deschizând la final de secol XIX dezbaterile din lumea modernă pe această temă (Jakob Burckhardt, Die Zeit Constantins des Großen, ed. 2, Leipzig, 1898). Burckhardt este cel care îl caracterizează pe Constantin ca un politician abil, care a îmbrăţişat creştinismul din dorinţa sa mare de a deţine puterea şi apoi de a o şi păstra. Aceasta nu este însă tema materialului de faţă, motiv pentru care nu voi insista, ci voi încerca să prezint câteva dintre caracteristicile legislaţiei constantiniene. Pentru acest lucru trebuie făcute referiri la legislaţia realizată în timpul împăratului Teodosie II, anume Codex Theodosianus. Împăratul Teodosie II a cerut juriştilor ce se ocupau de opera legislativă să identifice legislaţia constantiniană şi să o utilizeze pentru realizarea scopului lor, anume o colecţie unitară de legi din imperiu.


Constituţiile lui Constantin cel Mare

Legislaţia rămasă de la împăratul Constantin înregistrează toate tipurile de acte, incluzând edicte, scrisori oficiale, discursuri adresate Senatului, precum şi câteva rescripte private.
La începutul epocii principatului, edictele afişate de către împăraţi aveau un regim oarecum similar cu cel al edictelor altor magistraţi, în sensul că erau valabile numai pe timpul vieţii autorilor lor. Începând din epoca lui Hadrian, constituţiile imperiale au căpătat putere de lege. Potrivit unui text din Gaius, constituţia imperială este ceea ce împăratul hotărăşte prin decret, prin edict sau prin scrisoare.
Constituţiile imperiale sunt de patru feluri: edicte, mandate, decrete, rescripte.
Edictele cuprindeau dispoziţii cu caracter general, pe care împăratul le dădea fie în domeniul dreptului public, fie în domeniul dreptului privat.
Mandatele erau instrucţiuni date înalţilor funcţionari de stat atât în domeniul administrativ, cât şi în cel penal. În unele cazuri, asemenea instrucţiuni căpătau un caracter permanent, dobândind valoare de norme sau principii de drept.
Decretele erau hotărâri judecătoreşti date de către împărat. Împăratul avea şi atribuţia de a judeca procese, iar hotărârile sale se bucurau de o mare autoritate, datorită poziţiei pe care împăratul o deţinea în stat şi, pe de altă parte, datorită faptului că erau date după consultarea unor jurisconsulţi eminenţi.
De regulă, hotărârile pronunţate de către împărat erau obligatorii numai pentru părţi. În unele cazuri însă, cu ocazia pronunţării hotărârii, împăratul formula o nouă regulă de drept, care devenea obligatorie. În asemenea cazuri, decretele erau izvoare de drept.
Rescriptele erau acele acte izvorâte din posibilitatea împăraţilor de a da consultaţii în probleme de drept. Răspunsurile date magistraţilor îmbrăcau forma unor scrisori (epistula), iar cele adresate particularilor erau scrise chiar sub textul cererii. Anumite rescripte cuprindeau şi reguli cu caracter general. Aceste Rescripta, întrucât aveau o valoare aparte, erau sistematizate şi publicate (liber rescriptorum).
O analiză atentă a edictelor constantiniene arată că împăratul nu a mai respectat cu stricteţe distincţia tradiţională dintre edicte şi scrisori imperiale. El s-a îndepărtat de edictele tradiţionale romane şi a adoptat un ton caracteristic corespondenţei, adresându-se destinatarilor la persoana I singular. Această modalitate de adresare s-a dovedit a fi o cale de sporire a simpatiei populare faţă de persoana împăratului.
Cu toatea acestea, ius edicendi sau dreptul de a emite edicte a fost încă din vechime o prerogativă a magistraţilor romani, însuşită de Augustus în al său maius imperium şi exercitată de către toţi împăraţii de după el. Caracteristicile legate de formă şi stil deosebesc edictul de celelate forme legislative. Cea mai clară distincţie constă în acea inscriptio ce precede edictul şi care cuprinde numele şi titlurile împăratului ce edictează, urmate de verbul dicit. Edictul era adresat poporului din întregul imperiu, în cazul edictelor lui Constantin acestea începând astfel: Imp. Constantinus A. ad populum. Această formulă e adesea caracteristică edictelor adresate cetăţenilor Romei sau Constantinopolului, în aceste cazuri locul edictării fiind acelaşi cu locul în care se aflau cei cărora li se adresa împăratul. Dacă destinatarii erau din provincii, atunci titulatura era ad universos provinciales, dar sunt întâlnite şi edicte ce sunt adresate unor comunităţi mai mici, clar delimitate prin formula de adresare. Atunci când împăratul se afla departe de locul în care se găseau destinatarii edictului, documentul era transmis prin intermediul oficialilor din administraţie, mai ales când era vorba de universi provinciales, ca adresanţi. În aceste cazuri, împăratul transmitea edictul către oficialii de rang înalt din tot Imperiul, textul edictului fiind însoţit de o scrisoare adresată oficialilor administrativi (pretori sau prefecţi urbani), prin care aceştia erau însărcinaţi cu publicarea şi aducerea la cunoştinţă a noilor prevederi.

Scrisorile adresate Senatului

Scrisorile adresate Senatului roman reprezintă una dintre puţinele forme ale dreptului general ce au o claritate destul de mare, nefiind ambigue în prevederile lor. Textele acestea sunt numite scrisori pentru că discursurile personale ale împăratului în faţa Senatului erau căzute în desuetudine, dacă nu chiar uitate. Istoricul Socrates este cel care aminteşte de un discurs al lui Iulian Apostatul în faţa Senatului, acesta fiind singurul de la Iulius Cezar care a făcut acest lucru. Faptul că împăratul Constantin se adresa Senatului prin scrisori nu face decât să dea mărturie despre o stare de fapt, întâlnită în secolele IV-V în societatea romană. Ceea ce e de reţinut este formula de adresare a acestor aşa-numite oratio: Imp. Constantinus A. Consulibus, praetoribus, tribunis, plebis, Senatui salutem dicit.

Rescriptele private

Am amintit că legislaţia constantiniană poate fi studiată pe baza Codexului Theodosianus, care a preluat doar acele leges generales, excluzând rescriptele private de la a fi acceptate, ele fiind păstrate în număr de 10 în „Fragmenta Vaticana”, o colecţie privată realizată prin secolul IV.

Legislaţia constantiniană, temelia lui Codex Theodosianus

Cei ce au fost însărcinaţi cu întocmirea Codexului Theodosianus au pornit de la a strânge legi din timpul împăratului Constantin, de vreme ce împăratul Teodosie II îl considera pe acesta ca fiind primul împărat creştin, şi vehiculându-se că Teodosie dorea ca acest codex să devină un prim cod creştin de drept pentru întregul imperiu. Pe de altă parte, e clar că Teodosie şi-a dorit un cod de legi pentru imperiu, care a avut la bază Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus, create sub Diocleţian, dar ediţiile ulterioare conţineau şi legislaţia lui Constantin. Codex Hermogenianus conţinea, de pildă, legislaţia lui Diocleţian din 293-294, dar cel ce a întocmit colecţia şi a multiplicat-o apoi, cel puţin de două ori înainte de căderea lui Liciniu, a adăugat texte din timpul celei de-a doua tetrarhii şi de la începutul domniei lui Constantin. De pildă, textele găsite în Codex Justinianus cu însemnarea Impp. Constantinus et Licinius AA. provin din Codex Hermogenianus, doar că cei ce au întocmit Codex Theodosianus au îndepărtat numele lui Liciniu din toate legile adoptate în timpul domniei comune cu Constantin. Aşadar, reiese clar dorinţa lui Teodosie de a se raporta la legislaţia promovată de împăraţii creştini, deşi dorinţa sa iniţială a fost aceea de a realiza un cod care să cuprindă lucrările juriştilor păgâni şi legile împăraţilor păgâni şi creştini deopotrivă (John Noel Dillon, The Justice of Constantine. Law, Communication and Control, Univesrity of Michigan Press, 2012).

Legislaţia de dinainte de 312

S-ar putea spune că am dat uitării legislaţia promovată de Constantin înainte de 312 sau că nu abordăm subiectul, dorind a scrie doar despre acţiunile sale de după victoria de la Pons Milvius, adică perioada care ne interesează şi favorizează istoria bisericească. Având în vedere însă dorinţa lui Teodosie de a avea un cod de legi creştin, prin Codexul imperial amintit s-a transmis doar legislaţia emisă după victoria asupra lui Maxenţiu (28 octombrie 312) şi, astfel, după cunoscutul episod în care îi apare împăratului semnul Sfintei Cruci pe cer. Pe lângă motivele de ordin religios s-ar putea susţine că nu a existat vreo legislaţie precedentă emisă de către Constantin, deşi este foarte puţin probabil, de vreme ce el avea dreptul de legiferare încă din 306. Mai mult, deţinea întregul aparat necesar emiterii legilor, atât la York, cât şi la Trier, iar când a intrat în Roma, după înfrângerea lui Maxențiu, el a primit din partea Senatului titlul de Maximus Augustus.
O altă explicaţie pentru lipsa legislaţiei de dinainte de 312 poate fi găsită în schimbările intervenite în zonele în care Constantin şi-a desfăşurat activitatea în perioada dintre emiterea legilor şi perioada în care ele au fost culese pentru întocmirea Codexului Theodosianus. Mare parte din Vestul Europei era sub controlul popoarelor barbare, controlul asupra Britaniei fusese pierdut, provinciile germane şi parte din Galia erau şi ele sub control barbar, în vreme de Trierul a fost în mare parte distrus în ultima zi a anului 406 de invadatori barbari.
***
Iată, aşadar, o scurtă prezentare a legislaţiei lui Constantin, legislaţie care se înscrie pe linia tradiţiei dreptului roman de până atunci, dar, în acelaşi timp, aduce şi câteva elemente de noutate, ce urmăresc de fapt relaţionarea mai apropiată dintre cel care emite legea şi cei asupra cărora se aplică sau cei cărora li se adresează. Totodată, stând la baza întocmirii lui Codex Theodosianus, ca legislaţie a primului împărat creştin, după cum socotea împăratul Teodosie, ne putem gândi la această legislaţie şi din perspectiva principiului nomocanonic al dreptului, având în vedere că se dorea ca acest Codex să fie şi un prim corpus de drept creştin.