Lect. Ioan Ovidiu Abrudan
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decretat anul 2013 drept an omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, luând, desigur, în considerare importanţa Edictului de la Milan, din 313 care punea capăt unei îndelungate perioade de persecuţii şi martiriu pentru fiii tinerei Biserici creştine.
În semn de recunoaştere, faţă de aceste două ilustre personalităţi ale istoriei creştine primare, numele lor a fost înscris în calendarul sfinţeniei creştine iar Bisericile răsăritene, între care şi Biserica Ortodoxă Română, au găsit de cuviinţă să rânduiască sub ocrotirea lor nu doar persoane luate individual, care la Botez au fost însemnate cu preacinstitul lor nume, ci şi multe edificii de cult, care au primit ca hram tot aceste sfinte nume.
Între bisericile româneşti ale Sibiului, doar una se află sub patronajul Sfinţilor mari împăraţi Constantin şi Elena. Mai există totuşi un lăcaş de închinare, se întâmplă că este şi cel mai vechi, din seria zidirilor ortodoxe ale oraşului, în care cultul acestor venerabili protectori ai creştinilor s-a celebrat cu o pioasă stăruinţă. E vorba de Biserica din Groapă, în vechiul cartier Iosefin, care a fost închinată dintru început Blagoveşteniei, numirea de odinioară a praznicului „Bunei Vestiri”, dar unde se mai păstrează şi tradiţia, inaugurată chiar de ctitorii din secolul al XVIII-lea, de a se invoca, spre folosul credincioşilor acestei parohii, ocrotirea particulară din partea sfinţilor prăznuiţi, în fiecare an, de 21 mai.
 |
| * Icoana realizată în cea de-a doua ori a treia decadă a secolului al XIX-lea a fost restaurată de pictoriţa Doina Papp, în 1962, însă intervenţia ei se cuvine socotită mai curând o repictare, decât o încercare de recuperare fidelă a originalului. |
Mărturia acestei evlavii ne întâmpină în biserică, sub chipul reprezentării iconografice a Sfântului Constantin şi a mamei sale, Sfânta Elena*. Amplasarea imaginii pe catapeteasmă, în dreapta icoanei Mântuitorului, deci chiar pe locul îndătinat al icoanelor de hram, îi conferă o semnificaţie simbolică, evocarea acestor primi mari fondatori de biserici creştine trimiţând, într-un fel foarte expresiv, la vocaţia ctitoricească, asumată de cei care au zidit şi înzestrat lăcaşul, îndeosebi de Hagi Constantin Pop. Fiul acestuia, Zenovie, care a desăvârşit proiectul bisericii, după moartea părintelui său, fiind, se pare, şi donatorul icoanelor tâmplei, beneficiase în tinereţe de o instrucţie aleasă. Învăţase, desigur, de la strălucitul didascalos care a fost Lambro Fotiadi, despre perioada atât de fastă, inaugurată de Sfântul Constantin cel Mare în istoria Creştinismului primar, când sub auspiciile sale s-au înălţat splendide biserici, peste tot în imperiu, dar mai ales în Răsărit, începând cu Constantinopolul, unde a patronat bazilicile închinate Sfinţilor Apostoli, apoi Sfintei Păci sau Sfintei Înţelepciuni şi continuând cu altele, la Antiohia, Nicomidia, Tyr sau în Ţara Sfântă, la Ierusalimul devenit, între timp, Aelia Capitolina (unde fusese înălţată rotonda Anastasis), ori la Betleem, pentru a marca sălaşul Naşterii Mântuitorului. Săpăturile arheologice întreprinse prin râvna împărătesei mame Elena şi a Sfântului Macarie, episcopul Ierusalimului, au condus la identificarea în oraşul sfânt a locului răstignirii, înmormântării şi Învierii Mântuitorului. Prezenţa Sfintei Elena la Ierusalim, în anul 327, pentru a se închina Domnului, în timp ce călca pe urma paşilor Lui, a însemnat mult pentru Biserica de aici, impulsionând avântul creştin de a vizita oraşul care, până astăzi, se bucură de faima de a fi devenit cel mai renumit centru de pelerinaj al lumii creştine. Pe calea pelerinilor, inaugurată cu atâta entuziasm de Sfânta Elena, avea să urmeze, cu aproape un mileniu şi jumătate mai târziu, prin anii 1776, 1777, şi negustorul macedovlah Constantin Pop. Împlinind pelerinajul la Sfântul Mormânt din Ierusalim, el s-a întors acasă, în Sibiul unde nu de multă vreme se stabilise, venind din Oltenia, cu dreptul câştigat de a-şi adăuga la nume, titlul de Hagiu, pe care să-l poată transmite apoi şi urmaşilor săi. Era, fără îndoială, destulă vanitate, în dobândirea acestui titlu de onoare, în cazul lui Constantin, la fel ca pentru oricare alt bărbat balcanic din epocă. Totuşi, vanitatea nu putea explica întru totul verva cu care s-a dedicat el, mai apoi, activităţii de ctitor şi donator, în folosul multor biserici din Transilvania sau din Ţara Românească. Peste ani, când, la 1831, Zenovie Hagi Constantin Pop încheiase lucrările la Biserica din Groapă, avea să mărturisească cu modestie că tot ceea ce a întreprins n-a fost decât pentru a omagia jertfelnicia răposaţilor săi părinţi, care urmaseră în viaţă exemplul înălţător al Sfinţilor mari împăraţi. S-a îngrijit, de aceea, ca icoana Sfântului Constantin şi a Sfintei Elena, de pe catapeteasmă, să stea faţă în faţă cu portretele votive ce-i închipuiau pe bunica, pe tatăl şi pe iubita sa mamă, aşezate, cum am spus, de acelaşi Zenovie, pe balustrada exterioară a cafasului.
Icoana aceasta, la fel ca toate celelalte de pe iconostas, fusese comandată, prin 1830, unuia dintre pictorii importanţi ai vremii, a cărui contribuţie la arta bisericească transilvăneană a ajuns însă să fie aproape uitată. Talentat iconar şi portretist de obârşie muntenească, Dimitrie Dimitriu şi-a desfăşurat activitatea artistică în cel de-al doilea sfert al secolului al XIX-lea, în câteva localităţi din părţile sudice ale Transilvaniei şi din regiunea Munţilor Apuseni. Ca şi alţi pictori de biserici veniţi de dincolo de munţi, Dimitrie zugravul a fost, la rândul său, impresionat de dorinţa de emancipare pe care-o manifestau obştile româneşti, în satele dimprejurul Sibiului. Aşa se face că după ce a isprăvit lucrarea pentru Biserica din Groapă, a ales să mai zăbovească încă o vreme la Sibiu, în nădejdea aflării altor comenzi. Aici aveau să fie pictate, în cursul anului 1832, icoanele împărăteşti pentru biserica ortodoxă din Sebeşul de Sus. Cele patru panouri cu rame aplicate decorate cu frumoase ornamente sculptate se află în prezent în colecţia de artă bisericească a Arhiepiscopiei Sibiului. Biserica din satul Sebeşul de Sus, fusese zidită în 1760 şi decorată cu preţioase picturi murale de zugravul Oprea Stan(ovici) din Sebis (Sebeşul de Sus), în 1774.
Cea mai impresionantă realizare a lui Dimitrie Dimitriu, din câte se cunosc, este legată însă de satul Răşinari. E vorba de executarea ansamblului de icoane, care aveau ca destinaţie catapeteasma bisericii „Sfânta Treime”, construită între 1801 şi 1814, şi târnosită în anul 1815 de episcopul Vasile Moga. A rămas până astăzi una dintre tâmplele cele mai somptuos decorate din întreaga Transilvanie.
Remarcabilă, deopotrivă, s-a dovedit, în contextul biografiei artistice a acestui zugrav, din vremea şederii sale la Răşinari, şi seria portretelor executate după modele alese chiar din rândul locuitorilor satului de sub munte. Dezvăluindu-ne această latură a îndeletnicirilor sale, Dimitrie Dimitriu se integrează într-o categorie specială de artişti care, în primele două-trei decade ale veacului al XIX-lea, se consacraseră ca portretişti şi, concomitent, pictori de biserici. Pasiunii trezite pentru acest gen, abia de curând adoptat în plastica românească, îi datorăm astăzi imaginile unor fruntaşi ai obştii mărginene, şi şansa de a cunoaşte, prin mijlocirea tablourilor zugrăvite de Dimitrie, înfăţişarea unor venerabili slujitori ai altarului din Răşinari, tată şi fiu: preoţii Iacov (paroh la Răşinari, între anii 1761 şi 1809) şi Ioan Izdrail (răposat la 1837), cel din urmă fiind străbunicul, pe linie maternă, al poetului Octavian Goga.
Chipurile zugrăvite ale acestor patriarhi (socotiţi astfel la propriu, întrucât, în 1832, când i se realizase portretul, Iacov Izdrail avea deja împlinit un secol de viaţă) la fel cu cele ale „fericiţilor ctitori” ai Bisericii din Groapă sunt, precum le-a numit şi Zenovie Hagi Constantin Pop, când formulase textul pisaniei, „icoane”, ilustrative pentru o istorie, care se mai poate încă recupera, a vredniciei neamului românesc.
Am stăruit asupra activităţii pictorului Dimitrie Dimitriu pentru a arăta că s-a numărat şi el între cinstitorii marilor personalităţi ale istoriei creştine, fără să diminuăm nici meritul lui Hagi Constantin Pop, ctitorul principal al sfântului lăcaş, care a dorit ca această casă a Domnului să se afle sub patrociniul lui Constantin cel Mare şi Sfânt.
