CRUX CHRISTIANA

Crucea funerară sau de înmormântare (IX)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

Dacă este adevărat faptul că Evanghelia e chemată să transfigureze cultura contemporană (Anastasie Yannoulatos), tot la fel de adevărat trebuie să fie și faptul că, în acest proces de transfigurare a lumii, Evanghelia (și prin ea, Biserica) se folosește de simboluri, ca un fel de ancore, care leagă rațiunea timpului de eternitate. Între aceste simboluri, Crucea are o însemnătate primordială, iar nenumăratele forme de reflectare a ei, în viața Bisericii, în spațiul religiozității populare, ca și în conștiința de zi cu zi a creștinilor, poate constitui sursa unor demersuri de cercetare, precum cel prezent.
Înainte de a încerca să înțelegem fenomenul „Crucii funerare”, e necesar să conștientizăm faptul că acest cult al morților nu ne apare ca un element singular, ci el se integrează într-un sistem, din care fac parte convingerea în existența sufletului, credința în veșnicie, precum și o serie de practici de manifestare, aparținând sferei religiozității populare. Viața omului de la sat este marcată, în general, de datini și ritualuri, care personalizează scurgerea vremii și trecerea omului prin timp. Din cadrul acestor ritualuri face parte și ritul funerar, în cadrul căruia crucea funerară ocupă un loc mai mult sau mai puțin important, în funcție de natura spiritualității, culturii unei anumite zone. Observăm și în această situație că ritul este o formă intrinsecă (profundă) de comunicare, în contextul în care societatea însăși este un sistem de comunicare sau, mai precis, un ansamblu de sisteme de comunicare (Cl. Lévi-Strauss).
Descoperirile arheologice din toate timpurile și locurile arată că umanitatea întotdeauna a avut un cult al morților, care, în funcție de zone, de popoare, de culturi, a avut o serie de particularități. Dincolo de particularități însă mormântul este receptat (în general) ca și transpunere spațială a individualității persoanei decedate.

Cruci funerare din arealul religios popular al zonei Gorj, prezente in Muzeul Civilizatie Populare din Dumbrava Sibiului (ASTRA)

În Grecia antică, neîndeplinirea ceremonialului funebru pentru un cetățean al cetății constituia un sacrilegiu. Socrate, de pildă, era de părere că nepermiterea îndeplinirii ritului funerar era un lucru mai rău pentru cei ce nu o permit, decât pentru cei care nu au parte de înmormântare. Singurii care nu erau îngropați cu ceremonial funerar erau cei socotiți de comunitate trădători, dar chiar și aceia erau puși într-o groapă. Dacă, inițial, grecii erau înhumați în spațiul casei, romanii așezau sarcofagele cu trupurile neînsuflețite ale semenilor de-a lungul căilor de acces spre orașe (cazul Viei Appia – Roma), în extra muros. Mai târziu, în primele secole ale istoriei Bizanțului, s-a interzis cu desăvârșire înhumarea în incinta orașelor, interdicție de care s-a ținut cont prea puțin, deoarece, în curând, au apărut cimitirele, în jurul bisericilor, în intra muros (simbolizându-se astfel comuniunea viilor cu morții). Cu precădere în Evul Mediu, nobilii, episcopii sau ctitorii de biserici au ajuns să fie înmormântați chiar în biserici. În general, mormintele și crucile lor produc o anumită individualizare a spațiului fizic, o umplere de sens. Prin crucile funerare, spațiul intravilan sau extravilan se semantizează, încărcându-se cu o simbolistică ce-i conferă o personalitate distinctă.
Ceremonialul funebru sau ritul funebru constituie un întreg complex de practici, care se desfășoară până la 40 de zile de la decesul cuiva (sau chiar și după aceea), perioadă considerată necesară (potrivit unor aspecte ce țin tot de sfera religiozității populare) pentru desprinderea de viața pământească a sufletului celui adormit. În cadrul acestui ceremonial/rit își are locul și crucea funerară sau crucea de mormânt. Zona subcarpatică a Olteniei, de pildă, comportă anumite particularități în ceea ce privește înțelegerea fenomenului crucii funerare (zona Mehedinți, Gorj și Dolj). Aceasta e confecționată de un meșter (care se ocupă doar cu sculptarea de cruci), având pictate pe ea anumite însemne/simboluri creștine (soarele, luna, îngeri, Adam, chipul vreunui sfânt, INRI), precum și numele și vârsta celui adormit. În aripile și tija crucii se fac patru orificii, pentru ca să „pătrundă” până la cel decedat miros de mâncare, tămâie și flori, să știe că ai lui s-au gândit la el. Obiceiurile și datinile legate de confecționarea crucilor funerare și a troițelor poartă numele de „meșteșugul cruceritului” (Teodor Pleșa)1.
În mentalitatea rurală, crucea îi este necesară celui adormit în momentul înfățișării la Judecata de Apoi. Se consideră că, în momentul Judecății, omul se prinde de cruce!... Nu numai familia decedatului, ci chiar existența întregii comunități a satului sunt amenințate de cel dispărut, în cazul neîndeplinirii adecvate a ritualului de înmormântare. Conform acestei credințe, se observă o prezență a întregii comunități, în calitate de oficianți sau participanți, la desfășurarea ceremonialului funebru. În spațiul Europei Răsăritene există un întreg ritual de purtare și ducere la mormânt a crucii funerare, pe parcursul înmormântării, existând o relație deosebită între cel ce duce crucea și persoana decedată. În felul acesta, se realizează o comuniune spirituală între familia defunctului și restul comunității rurale.
Bazat pe prezența în mentalitatea rurală a credinței în existența a două lumi (cea pământească și cea cerească), ceremonialul de înmormântare îndeplinește o funcție de mediere, iar crucea funerară este simbolul acestei medieri între cer și pământ, pentru sufletul celui răposat.
Pe lângă crucea funerară de la mormânt, în special în Transilvania, se mai întâlnesc cruci sau troițe funerare, ridicate la intersecția drumurilor sau în spații extravilane, tot în amintirea cuiva decedat. Aceste semne de „comemorare” puneau practic satul sub protecția strămoșilor, ele devenind simboluri protectoare și legitime, concretizând ideea de sat ca și solidaritate a viilor cu morții.
Multe dintre practicile funerare (cu precădere în zona Olteniei) au o proveniență precreștină, situându-se la limita acceptabilului în Ortodoxie. Cu toate acestea, există o simbioză între retorica ritualului popular și cel oficial al Bisericii Ortodoxe, simbioză care este gestionată de către preot.
Dacă în contextul ceremoniei funerare în Biserica Catolică există o cruce de lemn, care însoțește trupul celui decedat până la mormânt (fapt ce se petrece și în Biserica Ortodoxă), în Protestantism crucea funerară nu are importanță în cadrul slujbei de înmormântare. Chiar dacă nu se merge însă cu crucea la mormânt, potrivit tradiției protestante, la câteva zile după înmormântare se pune o cruce de lemn la mormânt, care rămâne un an. După un an se așază crucea funerară definitivă, care rămâne, de regulă, 30 de ani. În Protestantism, de cele mai multe ori, piatra de mormânt nu are formă de cruce (o evoluție modernă), ci are o formă pătrată, fiind gravate uneori cruci sau simboluri creștine, o carte deschisă sau mâini împreunate în rugăciune. Atât în situația Bisericii Ortodoxe, cât și în cea a celei Catolice, timpul de înlocuire a crucii de lemn de la mormânt poate să ajungă până la șase luni de la deces. În Catolicism se face o deosebire clară între Crucea Răstignirii (cu Trupul lui Hristos pe ea) și Crucea Învierii (fără Trupul lui Hristos pe ea). De regulă, crucile funerare catolice se înscriu în tipologia Crucii Învierii, însă nu e o regulă întotdeauna, cunoscându-se și cruci funerare catolice cu Crist-ul răstignit pe ele (Msgr. Dr. Albert Rauch). Observăm astfel cum ceremonialul funerar (raportat la crucea funerară) poate comporta și o reprezentare confesională!...
În anumite cazuri, cultul creștin promovează sacralitatea locului de îngropare, prin „sfințirea” gropii (completată ulterior de sfințirea crucii funerare). Maniera și secvențele de ritual, prin care se sapă groapa și apoi se pecetluiește, punându-se pământ peste trupul celui adormit, vin să completeze ideea de sacralizare a acestui spațiu. În zona Prahovei, de pildă, preotul este cel care începe să sape groapa celui pe care-l va înmormânta, dând de 3 ori cu hârlețul în pământ, în semnul crucii. Preotul nu doar începe, așadar, săparea gropii, făcând deasupra ei semnul crucii, dar o și pecetluiește la finalul slujbei de înmormântare (până la Judecata de Apoi), după așezarea trupului celui adormit, prin aruncarea de pământ în groapă, tot în semnul crucii.
În context urban, ceremonialul funerar se confruntă însă cu o evidentă simplificare gestual-rituală, cu o sărăcire ceremonială, prin desemantizarea (golirea de sens) funerară a spațiului, care devine tot mai neutru, din punct de vedere simbolic. La orașe, lumea participă tot mai puțin la evenimente funerare, iar spațiul și timpul parcă nu mai sunt resetate în raport de ritual. Tot mai mult își face simțită prezența un fel de contraritual funerar: pomana e scoasă din contextul ei tradițional, putând fi „servită” la orice restaurant, cu o participare selectivă (implicarea spirituală a comunității se izbește de factorul financiar). Moartea devine un instrument de ierarhizare socială pentru cei vii (cu cât recuzita funerară achiziționată este mai fastuoasă, cu atât moștenitorii sunt priviți cu mai mult respect). Ecuația ceremonialului funerar parcă și-a inversat factorii. Lumea satului cunoștea o formă simplă și un conținut complicat al ritualului, în timp ce urbanul dezvoltă forme complicate ce ascund un conținut aproape inexistent, impus de secularizarea mediului urban. Parcă tot mai mult cimitirul e privit ca o succesiune de proprietăți. Dacă în lumea satului cimitirul este un creator natural de identitate (fiecare cruce funerară spunând ceva despre cel ce odihnește în preajma ei), în lumea urbană el este un creator mecanic de „colectivitate”, în care particularitățile oamenilor par a se pierde în crucile care par a nu mai spune nimic despre fiecare în parte... Dacă în lumea satului mormântul simplu și crucea de lemn sunt constantele arhitecturii funerare, nu aceeași constatare se poate face în cazul cimitirelor urbane. Este ca și când cimitirul urban nu mai este imaginea grijii pentru sufletul celui decedat, ci imagine și „ierarhizare” pentru cei vii.
În spiritualitatea răsăriteană, crucea funerară este semnul cel mai elocvent al capacității Bisericii de a pune împreună contrariile: moartea și învierea. Iată de ce crucea așezată la căpătâiul morților nu este un semn al morții, ci semn al unui somn spre Înviere. Doar ca semn al morții crucea nu ne-ar fi așa de dragă!
Indiferent însă de încărcătura simbolică a arhitecturii funerare, atâta timp cât crucea funerară există, constituie stindardul identității spirituale a celui ce odihnește în preajma ei. Vremurile vor fi și mai triste decât acum, dacă odată cu plecarea semenilor pe drumul veșniciei, ne vor „muri” și simbolurile, care încă ne mai spun că măreția vremelniciei clipei e legată de perspectiva eternității...

1 Între anii 1850 și 1870 acest meșteșug a cunoscut apogeul dezvoltării sale, în zona Olteniei și a Munteniei. Cel mai renumit centru de „crucerit” a existat (și mai există încă) în satul Salcia, din județul Dolj, cunoscându-se un întreg șir de astfel de meșteri populari.