Prin decretarea stării de urgenţă începând cu luna
aprilie a anului curent ne-am văzut puşi cu toţii într-o situaţie fără
precedent până acum, nu doar la nivel local sau naţional, ci chiar mondial.
Dintr-odată lucrurile pe care le ştiam nu mai erau valabile, aşa că a trebuit
să învăţăm să experimentăm altele sau cele pe care le ştiam cumva să le adaptăm
sau chiar să le reinventăm. Pentru că decretarea stării de urgenţă a inclus
perioada Postului Paştilor şi Praznicul Învierii, nici acestea nu au mai fost
la fel, ci altfel. Însă, dincolo de toate schimbările survenite în viaţa
noastră de zi cu zi, din punct de vedere sufletesc suntem aceiaşi. Poate că
interesul tuturor s-a mutat în ultima perioadă mai mult pe gândirea problemelor
sanitare, economice, sociale, care primează, ce-i drept.
Însă noi avem în continuare suflete care au în
continuare nevoi specifice vieţii sufleteşti, aşa cum pentru trup există
nevoile vieţii trupeşti, pentru societate nevoile vieţii sociale ş.a.m.d. Aşa
încât ar fi chiar potrivit să ne gândim (că tot avem timp!) că, dacă mântuirea
omului a fost realizată în mod obiectiv de Hristos, din punct de vedere
subiectiv este în continuare nevoie de răscumpărare din păcat și din moarte,
deoarece efectele păcatului sunt în continuare active în viața de zi cu zi.
Dacă mântuirea realizată din punct de vedere obiectiv de către Domnul Hristos a
culminat cu Jertfa de pe Golgota, cum se poate realiza această răscumpărare din
păcat şi din moarte din punct de vedere subiectiv? Prin „încercarea” de sine
sau prin continua evaluare de sine. Încercarea de sine are, desigur, multiple
aspecte. Aceasta deoarece omul interacționează de-a lungul vieţii cu mulți
oameni și cu multe situaţii, așa încât am putea spune că are de rezistat mai
multor încercări, nu doar uneia. Însă, de departe, aspectul cel mai important
al încercării de sine implică o înălţare prin lucrare a voinţei omeneşti de la
lucrurile lumii, la Dumnezeu.
Un lucru este sigur, şi anume că noi, oamenii, „nu ne
putem trăi vieţile noastre omeneşti fără efort şi fără griji, şi nici fără să
facem alegeri care să arate că luăm unele lucruri mai în serios decât altele”
[Thomas Nagel, Veşnice întrebări, trad. de Germina Chiroiu, Ed.
All, Bucureşti, 2004, p. 33]. Din această pricină, Apostolul Pavel ne îndeamnă
insistent spunând: „Toate să le încercați” (I Tes. 5,21). În urma cercetării
atente, a încercărilor, a evaluărilor repetate a lucrurilor și a situațiilor cu
care vine în contact direct, precum și a încercării și evaluării consecvente de
sine, omul trebuie să dobândească o conștiință a propriilor dorinţe, a
propriilor limite, a propriei valori, a propriei puteri de a voi să se apropie
de Dumnezeu, de a voi să se apropie de mântuire.
Din punct de vedere liturgic, dimensiunea aceasta a
existenței creştine care se numește „încercare” este recuperată în practica
postirii. În post, omul este răscumpărat în mod subiectiv prin efortul depus în
vederea purificării tiparelor/modurilor sale de gândire și de acțiune pe care i
le imprimă lumea și care îi devin obişnuinţe. Omul, desigur, are tendința de a
se rutina, de a se obișnui cu un anumit mod lumesc de a fi sau cu mai multe
moduri de a fi în lume. Din păcate, aceste moduri de a fi nu implică chiar
deloc voinţa de a se apropia de Dumnezeu, de a urca spre Dumnezeu prin lucrarea
virtuţilor, întocmai ca pe o scară. Şi, tot din păcate, intervine câteodată o
schimbare bruscă şi dureroasă a obiceiurilor sau obişnuinţelor lumii – o
schimbare exact ca cea pe care o traversăm acum – care zădărniceşte tot ce ştiam
în mod cert despre lume. Dar nu şi ceea ce ştim despre Dumnezeu.
Ştim că omul a primit prin porunca lui Dumnezeu
stăpânire asupra sa şi asupra lumii (Fac. 1,28) şi, de asemenea, că, prin
păcat, lumea îl stăpâneşte pe om. Atunci când omul devine cu adevărat stăpân pe
sine, apare nevoia trecerii la o dimensiune nouă, superioară, spirituală sau
spiritualizată a vieţii sale. Această trecere nu se realizează însă fără riscul
fatal de a dispărea total, pentru că lumea îl vrea înlănţuit pe om în mrejele
sale. Rezultatul trecerii de la viaţa guvernată de lume la viaţa guvernată de
dorinţa de a urca spre Dumnezeu este însă pe măsură. Este net superior din
punct de vedere calitativ stării anterioare, şi aceasta deoarece, „când iau
parte la ceva care îi depăşeşte, oamenii ajung să simtă că şi lucrul respectiv
face parte din ei. Sunt mai puţin preocupaţi de ceea ce le este specific, dar
se identifică suficient cu acea activitate mai amplă pentru a-şi găsi
împlinirea în rolul pe care îl deţin” [Ibidem, p. 37].
Există vremuri şi vremuri. Aceasta pe care o trăim
acum ar putea fi o vreme în care fiecare trebuie să încerce să iasă din cele
specifice lui, din cele obişnuite lui, pentru a-şi evalua puterea de a voi să
se apropie de Dumnezeu. Să încerce fiecare să ia în serios această perioadă
care ne poate ajuta să ne găsim împlinirea şi rostul nu doar în lume şi prin
lume, ci şi prin angajamentul unui urcuş duhovnicesc spre dincolo de lume, prin
Dumnezeu şi spre Dumnezeu.
Complicat, nu? Însă, odată cu izolarea în locuinţe, am
început să aflăm despre noi lucruri noi. Multe lucruri noi. Bunăoară aflăm că
noi nu suntem noi. Dar atunci cine suntem? Alţii. Nici nu prea avem habar cine
suntem.
Suntem aceia care postează fel şi fel de lucruri şi de
mesaje pentru a-i încuraja pe alţii? Nu cred. Cei care îi încurajează pe alţii
mai degrabă bravează. Pentru că nici ei înşişi nu au curaj.
Şi atunci mă întreb încă o dată: cine suntem noi? Cei
fără curaj. Asta trebuie să înţelegem. Dar suntem cei fără curaj să ce? Am
văzut şi vedem în fiecare an de Paşti cum, în preajma pătimirii Mântuitorului
Iisus Hristos, Apostolii Îl părăsesc. Se împrăştie. De ce? De teamă. Din lipsa
curajului de a rămâne cu El, măcar în priveghere, aşa cum le ceruse în Grădina
Ghetsimani (Mt. 26, 38). „Voi bate Păstorul şi se vor împrăştia oile” (Mc. 14,
27), zice Scriptura.
Numai că Ucenicii, Apostolii nu şi-au dat seama că
îndepărtarea de Hristos nu le va aduce mai mult curaj, ci le va diminua şi
bruma de curaj pe care au avut-o. Doar apropierea de Dumnezeu ne alungă teama.
Aşa suntem şi noi. Împrăştiaţi. Fără curaj. Din ce
cauză? Pentru că nu credem destul în Domnul. Pentru că ne îndepărtăm de Domnul
Hristos în loc să ne apropiem de El. Suntem izolaţi cu teama noastră, nu cu El.
Şi pentru că nu credem în Domnul şi nu suntem aproape de Domnul, nu ne mai vine
să încercăm nimic. Nici măcar să... înviem?! Chiar aşa izolaţi cum ne aflăm,
însă cu El?! Şi atunci, ce altceva ne mai rămâne decât... să plângem.
Un Praznic al Învierii cu lacrimi în loc de bucurie?
Da. Însă nici aceste lacrimi nu sunt pentru El, ci tot pentru noi. Pentru noi,
cei aflaţi în robie. În robia împrăştierii. În robia fricii. A lipsei de
legătură dintre noi, în pofida excesivei socializări pe reţele. Şi evreii au
plâns atunci când au fost duşi în robie. Atât de trişti erau încât nici nu
voiau să se mai roage, nici să mai cânte cântările lor de slavă pentru
Dumnezeu. Pentru că, aşa cum se spune în Psalmul 136, se aflau în pământ
străin. Însă credinţa nu înstrăinează (decât, poate, cel mult, de lume!). Credinţa
îţi conferă sentimentul de apropiere, de apartenenţă la Dumnezeu şi, prin El,
sentimentul de comuniune cu toţi oamenii. Iar Dumnezeu este pretutindeni unde
este chemat, chiar şi în cea mai strictă izolare a noastră cu noi înşine.
Dacă plângem înseamnă că nu credem, că nu mai
nădăjduim nimic, deşi aceasta ar trebui să facem, indiferent care ar fi
încercările la care suntem supuşi. De ce nu putem crede? De ce nu vrem să
credem? Atâta derută, atâta teamă, atât împrăştiere şi durere iscată din lipsa de
credinţă şi, totuşi, alegem mai bine să rămânem veşnic singuri, veşnic departe
de Dumnezeu, veşnic nevindecaţi şi mai bine să plângem decât să credem. De ce?
Probabil datorită faptului că expresia cea mai des întâlnită din perspectiva
comportamentului uman este aceea că „oamenii nu vor cu adevărat să fie
vindecaţi. Ceea ce vor este alinare; vindecarea este dureroasă” [Anthony de
Mello, Conştienţa. Capcanele şi oportunităţile realităţii, trad. din lb.
engleză de Monica Vişan, Ed. For You, Bucureşti, 2017, p. 8]. Adică am putea
spune că, oamenii iubesc mai mult lacrimile sau propria durere decât bucuria
învierii şi a izbăvirii din moarte.
Suntem atât de împovăraţi pentru că ne pasă de tot.
Cum să urcăm? Cum să ne ridicăm? Dar, pardon! Doar credem că ne pasă de tot. În
fond, nu ne pasă nici de noi înşine. Dacă ne-ar păsa am crede. Credinţa
înseamnă responsabilitate. Doar credinţa înseamnă responsabilitate. Restul sunt
vorbe. „Hristos a Înviat!” presupune mărturisirea responsabilităţii fiecăruia
dintre cei care mărturisesc acest lucru faţă de ei înşişi. Responsabilitatea
faţă de sine presupune apropierea de Cel Care îţi poate da viaţă, nu îndepărtarea
de El. Mărturisirea presupune măcar atâta credinţă câtă este necesară pentru a
încerca să înviezi. De ce? Pentru că se poate. El, Hristos, a Înviat! El ne
ajută să urcăm! El ne ridică din păcat şi din moarte!
Noi, oamenii, avem o apentenţă nesăbuită de a copia
aproape orice. Chiar dacă nu reuşim, încercăm. Încercăm să facem şi noi ceea ce
îi vedem pe ceilalţi făcând. De cele mai multe ori imperfect. Oare de ce nu
încercăm să facem şi ceea ce Îl vedem pe El, Omul-Hristos, făcând? Să încercăm
să înviem cu El. Poate nu am reuşit în trecut şi nu am reuşit nici anul acesta.
Dar vom mai avea (unii!) posibilitatea de a încerca şi anul viitor, nu? Sau
peste doi ani. Sau peste trei. De ce să avem dinainte doar acest „acum” trist,
în care nu ne vine să mai încercăm nimic? Timpul sau vremurile ne îndeamnă să
încercăm să credem că vom mai avea ocazia de a încerca să înviem. Nu se poate
altfel.
Având în vedere toate cele spuse, mai trebuie să
înţelegem un singur lucru. Un lucru pe care, poate, nu l-am înţeles până acum
şi din această cauză am avut parte doar de învieri parţiale sau ratate. Noi nu
vom putea învia decât cu Hristos. De ce? Pentru că omul poate doar să moară
singur. De înviat nu poate învia de unul singur. De aceea trebuie să se apropie
de Hristos, pentru a învia împreună cu El. Iar bucuria adevărată se naşte din
această nădejde a împreună-învierii cu Hristos. Din această nădejde că vom mai
avea ocazia să încercăm, dar nu singuri, ci împreună cu El. Chiar dacă nu vom
reuşi din prima, dar nu vom deznădăjdui. De ce? Pentru că ştim şi mărturisim că
Omul-Hristos a reuşit. Pentru că ştim şi mărturisim că, Hristos a Înviat!
Pr. Dr. Vasile Gafton
