Există momente în istoria omenirii care nu numai că
par ireale, ci chiar mai mult, sună precum niște povești grele despre oameni
mai puțin oameni, inventate special pentru a speria neamul omenesc cel bun și
frumos, născocite doar pentru a da un exemplu extrem despre cum așa nu.
Cred că unele episoade din trecutul nu foarte depărtat
au fost primite și atunci în același mod în care sunt primite și astăzi, și
anume precum niște vești de necrezut citite într-un tabloid înaintea cafelei de
dimineață. Îmi imaginez evreii bogați ai mijlocului de secol XX stând în casele
lor, în fotoliile lor confortabile, discutând politica financiară a acelor
vremuri; îmi imaginez evreii mai puțin bogați, dar totuși îndeajuns de
înstăriți încât să savureze un ceai în pauza de masă de pe șantier, undeva,
suspendați pe vreo platformă, în lumina caldă a soarelui; îmi imaginez copiii
acestor evrei ieșiți în pauza mare, gălăgioși, veseli, precum orice copil
european ieșit în pauza mare, unii mâncându-și în vreun colț al curții școlii
merele împachetate cu grijă de mame dimineața, alții alergând după vreo minge
de cârpe și supărându-se că ei nu primesc nici o pasă. Îmi pot, de asemenea,
imagina surprinderea tuturor acestora și uimirea de pe fețele lor în momentul
în care partenerii de afaceri, colegii de muncă, părinții cu ai căror copii
băteau mingea în curtea școlii, îi înghesuie în vagoane înghețate de tren,
vagoane pentru cărat vite, scuipându-le, unii cu indignare, alții cu adevărată
scârbă, steaua lui David țesută în grabă pe hainele lor. Nu îmi pot închipui
însă frigul din sufletele evreilor despărțiți de familii și renăscuți
simple numere în lagărele de concentrare: pentru mulți dintre ei, destinații
finale.
Astăzi am ales să vă aduc înainte Bibliotecara de
la Auschwitz, cartea lui Antonio G. Iturbe. Face parte dintr-o serie de
cărți, unele pe care le-am prezentat aici, care ne împiedică, aș îndrăzni să sper,
să uităm și să repetăm trecutul. Auschwitz este un cuvânt înfiorător pentru
orice contemporan, însă poveștile oamenilor care au suferit în lagărele de
concentrare naziste, deci nu numai în arhicunoscuta destinație a evreilor, nu
sunt îndeajuns de mult cunoscute. Dacă demascările frecvente ale ororilor din
aceste adevărate tabere ale groazei sunt subiecte ale mai multor
documentare, poveștile de viață ale unor supraviețuitori ajută la întregirea
imaginii acelei perioade.
Romanul lui Iturbe spune povestea unei barăci în care
locuiau numai copii. Acestora li se permitea să trăiască împreună sub
supravegherea unui evreu de încredere, având chiar un program fără muncă
și fără multe dintre pericolele care îi pășteau zilnic pe adulți. În aceste
condiții, supraveghetorul a putut aduce profesori care se ocupau teoretic de
supravegherea copiilor, iar practic, de – pe cât posibil – educarea lor.
Această formă de educație se făcea pe baza cunoștințelor îndrumătorilor și,
uneori, după câte un manual ce putea fi procurat. „Câtă vreme a funcționat,
blocul 31 (din lagărul de exterminare de la Auschwitz) a găzduit până la cinci
sute de copii, câțiva prizonieri care primiseră sarcina de „supraveghetori” și,
în ciuda regulilor stricte și împotriva tuturor așteptărilor, o bibliotecă
clandestină pentru copii. Biblioteca era minusculă; conținea opt cărți, printre
care se aflau A Short History of the World (O scurtă istorie a lumii),
de H. G. Wells, un manual școlar rusesc și altul de geometri analitică. O dată
sau de două ori, un deținut din alt lagăr a reușit să aducă pe furiș câte o
carte nouă, astfel că numărul volumelor a crescut la nouă sau zece. La
sfârșitul fiecărei zile, cărțile, laolaltă cu alte obiecte de valoare, cum ar
fi fost medicamentele sau unele alimente, erau date în grija uneia dintre
fetele mai mari, a cărei îndatorire era de a le ascunde în fiecare noapte
într-un alt loc.” (Alberto Manguel, Biblioteca nopții, mărturie
prezentată pe prima pagină a cărții de față).
Avem, așadar, un roman inspirat din fapte reale, o
poveste emoționantă a experienței legate de menținerea unei oarecare normalități
între cei care fuseseră scoși cu forța din realitatea pe care o imagina
Partidul Fascist. Tocmai încercarea aceasta de construire a unui viitor într-un
loc care nu oferea nici măcar siguranța următoarei nopți, darămite a zilei de
mâine, este cutremurătoare. Dacă adăugăm și faptul că prin această experiență
treceau niște copii, atunci putem cu atât mai mult să luăm aminte, să învățăm
dintr-un trecut reprobabil și ireparabil și să nu mai fim aceiași când ne
așezăm confortabil în fotoliul de acasă, cu o cafea înainte și un tabloid în
mâini.
[Antonio G. Iturbe, Bibliotecara de la
Auschwitz, traducere din spaniolă: Graal Soft SRL, Editura RAO, 2015, 411
p.]
Pr. Dr. Daniel PUIA-DUMITRESCU
