„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. O apologie pentru spaimele seculare împietrite (I)

  Înaintea lui Pilat din Pont Mântuitorul Hristos a făcut următoare justificare: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36) şi: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric” (In 12, 46). Am putea spune că în aceste cuvinte stă adunată cea mai profundă apologie creştină înaintea unei lumi întunecate, la înţelegerea căreia nu poate să pătrundă Cuvântul lui Dumnezeu. „Cum să priceapă atunci păgânul Pilat şi evreii că există o altă împărăţie? Ori este aici, ori nu este?” – arată retoric mitropolitul Bartolomeu Anania. Imperativ şi-au exprimat nelămurirea înaintea marii dileme hristologice: „vrem să vedem această Împărăţie pentru că ne trebuie!”. Modalitatea lor de cugetare este „logică” până şi astăzi: „ei gândeau pământeşte, ca nişte pământeni, Iisus gândea dumnezeieşte, ca un Dumnezeu. Dintre toţi, fariseii gândeau mai omeneşte decât toţi şi ei se temeau că va fi proclamat împărat, nu pentru că urmau să fie astfel dezrobiţi de romani, căci asta o doreau şi ei, ci pentru că nu era omul lor. Era adversarul lor. Şi atunci când eşti egoist şi interesat politic, nu te mai interesează binele comun al patriei, ci interesela partidului din care faci parte şi ei, farisii şi saducheii, erau partide politice. Nu este de-al nostru, nu ne trebuie, chiar dacă ar fi să ne dezrobească! Ştim ce s-a întâmplat peste numai câteva zile” [Mitropolitul Bartolomeu Anania, Predică la Duminica Floriilor, apud pr. Ioniţă Apostolache, „Cuvânt duhovnicesc la praznicul Floriilor. Împreună călătorind pe cale – de la Patimă la Înviere”, în Revista Ortodoxă, publicaţie on-line a Arhiepiscopiei Craiovei, nr. 2/2019, p. 41-46]. Urmează să ne întrebăm în mod fieresc: când a fost sincer poporul, atunci când l-au ovaţionat la intrarea în Ierusalim sau mai pe urmă, când l-au condamnat la moarte, alegându-l pe Baraba pentru graţiere? Putem spune, fără să greşim, că şi într-un caz, şi în celălalt. Dacă în prima prima situaţie se evidenţiază imboldul politic, cea de a doua se exemplifică clar în psihologia de turmă.

      Domnul merge de bună-voie la Patimă, este legat, biciuit, scuipat, judecat şi apoi răstignit între doi tâlhari. Din acestă postură, poporul nu-L mai putea percepe ca pe un împărat. Imaginea Lui mântuitoare fusese deîndată dată uitării şi aceiaşi oameni, care astăzi Îl primesc cu osanale, mâine Îi vor striga: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. „Cetatea Ierusalimului, care astăzi e teatrul acestei sărbători strălucite” – zice marele predicator Ilie Miniat – „peste câteva zile va fi priveliştea înfricoşătoarelor tânguiri. Ea, care-L primeşte acum ca pe un Împărat al lui Israel, peste câteva zile Îl va pironi pe cruce ca pe un făcător de rele. Acest popor, care acum fâlfâie stâlpări de finic, peste câteva zile îi va ciopli crucea. Aceştia, care îi strigă acum Osana, vor striga să se răstignească. Astăzi îi arată atâta cinste, iar peste câteva zile atâta defăimare. Aceştia care acum se închină Lui, sunt cei care Îl vor răstigni” [Ilie Miniat, Episcopul Cernikăi şi Kalavritei din Peloponez (1669-1741), Predici la Postul Mare şi la diferite trebuinţe, traducere din limba greacă de Pr. Dumitru Iliescu Palanca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 242].

      Pornim de la această imagine în abordarea noastră, tocmai pentru a înţelege că, până astăzi, „logica” socială a Adevărului divin nu s-a schimbat foarte mult. Cu toate că ne găsim de atâtea veacuri ca martori la Taina Potirului Euharistic, cu glasul ridicat cerem de la cezarul ca Stăpânul să fie, de data aceasta, „răstignit” în recipiente de plastic. El, Cel ce este Izvorul vieţii şi al nemuririi noastre, „cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, Se vede astăzi calculat la metri distanţă, departe de cei ce sunt învăţaţi de acum să „învieze” singuri. Textul pe care îl oferim, cu deosebită onoare, Telegrafului Român este în fapt o apologie a datului euharistic în logica unei mărturisiri ortodoxe, spre încurajare şi răspuns celor ce încă mai vor să primească sau cel puţin să cunoască despre Împărăţia care „nu este din lumea aceasta”.

    Epoca primilor apologeţi şi apologii creştine se evidenţiază prin necesitatea lămuririi unor probleme de ordin logic şi de interes general. Fără aceste exegeze existenţiale, viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei nu şi-ar regăsi Adevărul şi libertatea de mărturisire, fiind astupată mereu de strigătul surd al unei lumi „păgâne”, care, lipsită de orice fel de raţiune, va striga tot mai tare: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L”. De aceea, necesitatea construirii unor argumente puternice în vederea susţinerii şi apărării vieţii bisericeşti în contextul social, filosofic şi cultural a fost dintotdeauna preocuparea esenţială a Apologeticii Ortodoxe. Cele mai cunoscute interacţiuni doctrinare sunt justificate în primul rând istoric, scoţând de sub colbul vremii: contestatari, apologeţi şi apologii celebre. Prin intermediul însemnărilor lăsate, apologeţii Bisericii nu numai că au încercat să lămurească principalele coordonate ale învăţăturii creştine, ci au trebuit să demonteze calomniile publice şi atacurile venite din partea culturii păgâne. Dacă în cazul calomniilor viaţa creştină a fost poate cel mai potrivit răspuns, în situaţia asalturilor culturale a fost nevoie de o interacţiune mult mai directă.

Pr. Lect. Dr. Ioniţă Apostolache