Personal nu cred că am rămas dintr-o atât de mare
încrâncenare fără o lecție adâncă. Poate părea cinic, de vreme ce unii dintre
contemporanii noștri au murit (și numărul atinge cifra de 300.000 și pare să
mai crească) ori suferă urmări cumplite, să gândești despre o lecție
sufletească înscrisă în adâncul unei astfel de crize. Mi-am adus aminte de ritualul
înmormântării cu Binecuvântările sale în care cerem lui Dumnezeu: „învață-ne pe
noi îndreptările Tale...”. Altfel spus, care este îndreptarea ce avem de
învățat? Cred că fiecare a descoperit-o pe parcursul „carantinei” ori izolării
la care am fost supuși – desigur, nu fără greutate. Mai întâi cred că ne-am
redefinit limitele. Poate părea ciudat, dar, în timp, am aflat despre noi cât
de mult răbdăm, sau nu. Cât putem înțelege din zbaterea lumii, sau nu. Am
descoperit cât Dumnezeu ne locuiește gândul și fapta. A fost, și este încă, o
vreme la care ies la iveală caracterele și caricaturile de caracter. Frustrații
fără responsabilități – mulți chiar iresponsabili – au irumpt pe piața
vocabulelor nearticulate. Uimiri de formă, fără a adânci fondul problemei.
False teologhisiri la probleme false de teologie. Pentru fiecare dintre noi,
implicați în iubirea de Biserică și Dumnezeu, ecoul vocilor lor a dat mult de
gândit. Dacă fundamentul propagandei este ocolirea faptelor, pentru ca apoi să
le distorsioneze și argumenteze – uneori chiar duhovnicește –, valului de ură
de acum știm cum să-i dăm nume. Poate că inimii ce-și căuta liniștea dinaintea
valului de informații cutremurătoare, ura lor, ce pare că nu se mai zvântă,
ne-a activat un soi de anticorpi. Dar sigur a fost greu. Și va mai fi.
Cred că una
dintre lecțiile de preț ale vremii a fost iubirea necondiționată față de
Hristos Domnul. Am descoperit că, dinaintea unui val ce-L calcă în picioare –
dese ori din pricina unei creștinătăți ce și-a pierdut sensul său propus de
Evanghelie – pe Mântuitorul, nu suntem pregătiți să-L apărăm prin cuvintele
noastre. Tertulian oferă dintâi gândul acesta în Apologiile sale,
arătându-ne explicit că Domnul nu are nevoie de puțina noastră apărare. Dar Se
odihnește în mărturiile noastre. În mărturisirea pocăinței noastre și
rugăciunii. În mărturisirea prin cuvânt și faptă că El ne este Dumnezeu.
Plinătatea acestor mărturisiri este roditoare prin lucrarea Duhului Sfânt în
viețile noastre așezate în acord cu viața în Hristos pe care Biserica ne-o face
vie. Nu doar dinaintea ochilor, prin slujire liturgică, ci și dinaintea
provocărilor vieților noastre. Cotidiene și veșnice deopotrivă. Poate de aceea
cumințenia reacției Bisericii, la vremea când dădeau în pârg liturgic slujbele
legate de Patima Domnului și Învierea Sa, ar putea fi socotită unul dintre
obolurile de preț ale populației creștine a României la vreme de pandemie
ucigașă. Creștinii au opus morții curajul cuminte al femeilor Mironosițe. Care
urcă în tremurul zorilor spre Mormânt. Unii au crezut că agitația, vânturarea
opiniilor personale și scrisorilor deschise către Ierarhi, vânturarea pe
paginile volatile ale facebook-ului înseamnă mărturisirea lui Hristos. Alții au
ales să fie alături de oamenii parohiilor lor, să ducă Lumina pentru ca
lumânarea din noaptea de Înviere să nu fie însingurată. În fapt, Biserica o
rostit câteva zile la rând, în toate interstițiile sale pastorale, „Veniți de
primiți Lumină!”. Arătând tocmai forța aceasta a Luminii împotriva
întunericului ambalat în ordine și legi omenești. Preotul care s-a simțit
singur în Noaptea ce face zori Dimineții celei fără de sfârșit e semnul unei
lipse de implicări în tensiunea pastorală a comunității, e comodul obișnuit ca
lumea să fie acolo mereu, unde s-a obișnuit să fie. Care nu a trecut prin sufletul
său singurătatea împărătească și rodnică a Răstignitului. Liniile de forță ale
pastorației vremii acesteia au fost exact înțelegerea umanului din Biserică și
asumarea comunității creștine ca pe o familie pe care o aprinzi în inima ta de
păstor. Năimiții, oricum s-ar ascunde în titluri, au suferit enorm. Cei care au
asumat în smerenie preoția, nu ca pe un dat ce li se cuvine, au descoperit în
smerenia clipelor pastorale din zilele acestea mii de motive să iubească și mai
mult Biserica.
Iubirea Bisericii. Ca pe o Mireasă ce ne taie calea
mereu. Arătându-ne mereu că iubirea este posibilă. E primul gând pe care-l ai
ca preot când vezi mirii ce se pregătesc de Nuntă. Ei exprimă într-o lume a
des-întrupării iubirii tocmai credința în Cel Care este Iubirea Întrupată.
Grija oamenilor pentru participarea la slujbe,
așteptarea lor cuminte și isteață – preoții au împărtășit mii de credincioși,
cu atenția cerută de norme umane, dar cu aceeași conștiință acrivică, cerută de
singura normă neperisabilă, a grijii cerute de Duhul Sfânt – cordialitatea cu
păstorii lor este una dintre cele mai emoționante lecții ale timpului. Nu. Nu
suntem o Biserică- muzeu ori sală de supat duminica. Suntem Biserica Sfintei
Treimi, a Dumnezeului Celui Viu, comunitate vie pe pământ și în cer. Nu
ceilalți trebuie să înțeleagă asta. Noi trebuie să știm asta. Și să o
mărturisim!
