Veteranii de război în
cinstirea bisericilor din Protopopiatul Brașov
Oamenii din spatele timpului
– veteranii de război (II)
Mărturisesc că am un sentiment de bucurie de fiecare
dată când văd, fie în spaţiul public, fie în contextul vreunui eveniment
cultural ori aniversar, referiri la veteranii de război, și aceasta se
datorează nu numai admirației pentru efortul imens al societăţii româneşti în
episoadele învolburate ale ultimei conflagraţii mondiale, dar și credinței că
încă nu s-a spus suficient despre aceştia. Fireşte că au rămas destule lucruri
nemărturisite despre veteranii de război, despre trăirile lor pe fronturi mai
îndepărtate ori mai apropiate de casă, despre fapte, oameni şi întâmplări,
astfel că orice „întâmplare” culturală ori religioasă, ceremonie publică,
articol ori lucrare care abordează subiectul este mai mult decât bine-venită.
Într-o epocă în care nu prea mai este la modă
arborarea tricolorului românesc şi aproape orice dovadă de cel mai pur
patriotism este, uneori, taxată ca desuetă ori catalogată a priori, de
multe ori, drept naţionalism extremist, în contextul tot mai globalizant în care
trăim. Tot mai puţini români, mai ales tineri, sunt interesaţi de istoria
ţării, iar acest lucru trebuie să dea de gândit atât „diriguitorilor”
contemporani ai treburilor ţării, în ansamblu, dar, mai ales, celor
răspunzători direct de educaţia tinerei generaţii prin orice mijloace. De aceea
orice demers de cunoaştere a trecutului, mai ales a faptelor şi vieţilor
veteranilor de război, poate ajuta la actul educaţional. Fără cunoaşterea a
ceea ce a fost este aproape imposibil să te raportezi la un prezent decent şi
la un viitor rezonabil şi e aproape de neînţeles de ce acest demers de
cunoaştere nu este ridicat la rang de obiectiv naţional, aşa cum o fac
majoritatea naţiunilor din spaţiul european.
Avem datoria să îi respectăm și să îi apreciem pe
părinţii, bunicii şi străbunicii noştri care au luptat pentru ca noi să trăim
astăzi într-o ţară liberă şi independentă, să vorbim şi să gândim româneşte.
Trebuie să învăţăm lecţia lor de patriotism, de dăruire și de jertfă şi s-o
transmitem generaţiilor viitoare, împreună cu valorile care îi caracterizează
pe veteranii de război – devotament şi spirit de sacrificiu! Sunt cei care nu
clipesc atunci când se intonează Imnul Naţional, sunt singurii pe care nu-i
poţi suspecta de făţărnicie atunci când îşi duc mâna la inimă sau când sărută
drapelul şi varsă o lacrimă. Poveştile lor de front, din păcate, nu au făcut
obiectul evenimentelor organizate de
autorităţi sau entităţi culturale, de cele mai multe ori fiind „zoriţi” să
rostească discursuri scurte, până într-o zi când nu vor mai fi deloc! Şi atunci
ne vom da seama că ei, veteranii de război, nu mai sunt! Mărturisesc că am
trăit momente unice, într-o parohie, când de Ziua Eroilor, la monumentul
ridicat din banii veteranilor și văduvelor de război, împreună cu elevii școlii,
după slujba parastasului și sfințirii monumentului, când doi copii, un baiat și
o fată, îmbrăcați în port popular, au strigat apelul: unul dintre ei pronunța
numele eroului, celălalt răspundea: prezent, iar toți copiii în
cor ziceau: mort pentru patrie. La sfârșit, unul dintre veteranii de
război a povestit un episod din război. A fost foarte emoționant.
Veteranii de război sunt şi vor rămâne ilustrarea
personificată a unei afirmaţii bine-cunoscute mai ales în mediul militar
românesc, amintită de istoricul Florin Constantiniu în a sa lucrare „O
istorie sinceră a poporului român”. Generalul german Hans Speidel, ajuns,
după război, comandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală,
răspunzând la întrebarea ziaristului american Cyrus Sulzberger: „Care au
fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii,
ungurii?”, a zis, fără ezitare: „Niciunul dintre aceştia. Românii.
Daţi-le şefi buni, şi nu veţi găsi trupe mai bune”. Dacă despre
vitejia veteranilor de război trebuie să lăsăm istoricii să ne spună mai multe,
este o certitudine faptul că ei nu ar fi putut trece prin vicisitudinile
războiului fără credinţa în Dumnezeu. Ei au fost şi rămân reflectarea evidentă
a cuvintelor rostite de marele gânditor Petre Ţuţea, cel care a spus: „Mă
mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni,
nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ”.
Calitatea de veteran de război nu a fost trăită şi
simţită în război ca fiind ceva special, ci s-a obţinut prin luptă, făcându-ţi
exemplar datoria atunci când patria şi neamul au fost în primejdie. Pregătit să
dai măsura iubirii de patrie şi credinţa ce o porţi în tine! Când pronunţi
sintagma veteran de război rezultă că e o luptă continuă pentru a lăsa
moştenire urmaşilor tot ce avem mai sfânt, ţara. Veteranii de război sunt
icoana vie a faptelor de arme ale oştirii noastre române. Ei sunt legende vii,
caractere și personalități care merită venerate nu doar ca aducere-aminte, nu
doar la aniversări, ci ca parte a ființei noastre naționale. Aceştia spun,
deseori, fără emfază, că au plecat pe front, şi-au făcut datoria față de
patrie, iar cei care s-au mai întors au avut tăria să înfrunte vicisitudinile
vieții, printre care intolerabilă a fost schimbarea de regim în urma căreia unii
au fost marginalizați, condamnați, uitați, blasfemiaţi, iar mai recent,
umilința de a cere să li se respecte drepturile stabilite prin legi.
Tăcuți, dar dârji, au strâns din pumni, şi-au refăcut
rândurile împuținate de gloanțele dușmane sau infamia comunistă și au continuat
să țină în mâini drapelul, iar în inimi, dragostea de țară.
În memoria colectivă a românilor încă se simte adierea
rostirilor străbune, uneori mai puternic, alteori mai mult în șoaptă, așa cum
vor continua să se audă, până la sfârșitul veacurilor: rostiri, înscrisuri,
jertfe, lupte, morți, transformate în conștiință națională, întărite cu sporită
credință creștinească. Eroismul manifestat de ei înseamnă principii, credințe
și valori. Căci România s-a construit pe valori, principii și pe Credință. Dacă
vrem să cinstim memoria eroilor noștri, a celor care prin curaj și iubire de
țară au făcut posibil idealul existenţei statale româneşti, nu va fi suficient
doar să înălțăm monumente, să depunem coroane și să ne reamintim de ei în momente
festive şi ceremonii, ci să le urmăm credința, să ne redescoperim valorile și
să îi respectăm. Este necesar să ne încurajăm și să promovăm educația, cultura,
excelența și performanța, să apreciem contribuția fiecăruia și rezultatele în
toate domeniile. Pentru că numai aşa îi vom putea cinsti, aşa cum trebuie, pe
cei dinaintea noastră, pe eroii căzuţi pe câmpurile de luptă şi pe ei, pe
veteranii de război care mai trăiesc azi. Altfel, nu suntem demni de moştenirea
lor!...
De la an la an, supraviețuitorii celui de-al doilea
război mondial trec pragul veșniciei tot mai grăbiți. Ororile frontului nu au
reușit să le uite nici acum, când măcar vârsta mult înaintată i-ar fi putut
ajuta în acest sens. Majoritatea acestor veterani refuză să-și conștientizeze
eroismul. Pentru ei, acesta a fost un act firesc, pe care-l povestesc spre
folosul generațiilor următoare. Dar cine mai are vreme să îi audă? Cine să mai
ia seama cu luare-aminte la durerea fizică și emoțională a unui vârstnic? În
acest timp, veteranii supraviețuitori ne privesc încă în ochi, ușor obosiți de
povara anilor trecuți peste ei, dar încă neresemnați în fața greutăților. Și ne
privesc cu seninătatea omului cu datoriile încheiate, mai ales acelea față de
patrie și față de restul generațiilor de români.
La vârste venerabile, veteranii rămân eroii fără
vârstă din prima linie de front a vieții, modele umane și pilde istorice vii!
Pentru tot ceea ce au făcut, respect, onoare și cinste, Dumnezeu să îi aibă în
grijă pe eroii noștri veterani!
Închei aceste câteva gânduri despre veteranii de
război prin a-l cita pe marele Caragiale, care a spus: „Istoria pentru noi
trebuie să fie un izvor nesecat de poezie sănătoasă, un şir de icoane sfinte de
unde să căpătăm totdeauna invăţătură de adevăr şi insuflare de virtute”.
Să-i cinstim, să-i iubim, să-i prețuim și să le urmăm
exemplul de dăruire și sacrificiu!
Se sting Veteranii!
[Col. (r) Gheorghe Lăcătuşu,
Veteran de război]
Priveşte, copile, cum trec veteranii
În şiruri tăcute, bătrâni luptători
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant, anonimi călători.
Se sting veteranii, lăsaţi în uitare,
Încet, în tăcere şi-n lacrimi se
sting.
Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu
doare
Că mor veteranii! Nici ei nu mai
plâng!
Privește-i! Mai mișcă! Mai sunt încă
vii!
Şi-așteaptă să sune... un ultim atac,
Căci astăzi sunt iarăşi în linia-ntâi
Şi-așteaptă semnalul! Şi rabdă! Şi
tac!
Priveşte-i trecând, resemnaţi spre
vecie,
Păşind maiestuos, ca lumea să ştie
Că n-au cerşit, nu s-au plâns, n-au
crâcnit!
Au luptat, au muncit, au tăcut...
şi-au murit!
De-ai fost general sau simplu soldat
Pe front nu contează! Nu este o lege
Să-ţi apere gradul. Eşti doar un
bărbat
În luptă cu moartea. Şi moartea
n-alege!
Din est până-n vest, întregul pământ
Cu sângele lor în război l-au udat.
Cu trupuri uitate sub cruci de
mormânt
Tot drumul Golgotei a fost jalonat!
Iar cei ce-au scăpat de cumplitul
infern
La matcă întorşi au fost aşteptaţi
Potrivit obiceiului nostru etern
La Aiud, La Sighet, La Piteşti, La
Galaţi.
De-aceea, copile, când trec veteranii
Cu feţele supte, ca de sfinţi
bizantini
Opreşte-te-n loc, căci ei sunt
titanii
Istoriei noastre! Şi lor să
te-nchini!
Sunt candele sfinte! Cât pâlpaie încă
Mai dă-le onoruri! Aceşti oameni
triști
Ţi-au clădit viitorul în piatră şi-n
stâncă
Şi-au murit pentru tine, ca tu să
exişti!
Şi-acuma priveşte cum trec veteranii
În şiruri tăcute, eroi cerşetori!
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant... inutili trecători!
Prot. Dănuț-Gheorghe BENGA
