Ești creștin ortodox. Te surprinzi copleșit lăuntric de viața cea tainică întru Hristos. Pentru că Hristos aduce inevitabil trăirea mistică în propria-ți inimă. Simțirea Tainei. Există un „înainte”, și mai ales un (decisiv) „după” primirea lui Hristos. „După” nu mai poate fi ca „înainte”. O nouă eră, veșnicia întru Hristos, a început de aici și de acum (și) pentru tine. Ai primit chipul nobleții propriu celor în relație cu Cel care îi dorește pe toți oamenii sfinți precum El. Se investește în tine oprind risipirea vieții tale alimentată de preocupările cu nesemnificativul, cu nimicul, cu perisabilul. Ești un om angajat pe drumul propriei deveniri întru acea plinătate de viață pe care nici un produs al lumii acesteia nu-l poate oferi. Ai descoperit întru Hristos esențialul, El Însuși hrănind propria-ți viață prin copleșitoarea-I prezență.
Poți oare împărtăși toată această bogăție aproapelui tău necredincios prin exercițiul intelectual al unei „demonstrări” cu mijloace filosofice privind existența lui Dumnezeu? Scolasticii așa credeau, și nu numai aceștia, în măsura în care, „creaţie a scolasticii, apologetica a fost introdusă în învăţământul ortodox sub influenţa teologiei apusene [...] Azi teologia fundamentală (apologetica) este predată înainte de teologia dogmatică, cu înţelesul că Evanghelia trebuie să devină mai credibilă pe baza demonstraţiilor logice, după care credinţa intervine ca să dea certitudinea cunoaşterii” (Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 31).
Dumnezeu nu poate fi demonstrat, ca Unul mai presus de posibilitățile de cuprindere ale rațiunii omenești, ci doar crezut că există
Cred că este o urgență a vremurilor noastre să ne trezim. Atâtea răspunsuri și mărturii creștine cer durerile lumii de azi, iar noi stăruim să îi formăm pe studenții noștri teologi predând în facultățile de teologie o filosofie a religiei cu care avem pretenția că Îl demonstrăm pe Dumnezeu. O simplă lectură a sfântului Maxim Mărturisitorul (Filocalia II) ne-ar arăta limpede că o asemenea pretenție este neteologică. Dumnezeu nu poate fi demonstrat, ca Unul mai presus de posibilitățile de cuprindere ale rațiunii omenești, ci doar crezut că există. De altfel, criza preocupărilor de ordin apologetic în spațiul apusean relativ la disciplina Apologetică, în forma sa de inspirație scolastică, nu mai este pentru nimeni un secret: pe cine a convertit aceasta la credință? Cui îi este de folos această Apologetică care vrea să ne poarte la credință prin exercițiul exclusiv al rațiunii analitice? Pe noi înșine, ce ne-a convertit la Hristos, argumentele intelectuale sau simțirea duhovniciei favorizată de mărturisirea existențială a trăitorilor Bisericii?Acronimul „d.Hr.” („după Hristos”) pe care îl folosim cel mai adesea neutru, cu semnificație istorică, poate evoca și în planul parcursului personal propria noastră convertire. Este drept, cei mai mulți dintre noi am fost botezați de mici, dar am și trăit adesea ca și cum nu am fi fost botezați. Cumva, paradoxal, am fost botezați, dar nu și convertiți. Aceasta până la venirea momentului tainic în parcursul nostru personal în care Hristos a copleșit în chip surprinzător, ca o ardere, inima noastră, făcându-ne conștienți până la măsura de a ne veni în fire de adevărata noastră împlinire și vocație. Aceea de a parcurge propria noastră viață nu în virtutea inerției (în realitate, există atâtea inerții păcătoase și nu neapărat virtuoase pe care doar asceza le poate doborî), ci în căutarea acelei creșteri duhovnicești spre a dobândi o cât mai mare asemănare cu modelul dumnezeiesc al omului care este omul-Dumnezeu, Hristos.
Textul integral poate fi citit în ediţia tipărită a
Telegrafului Român, anul 161, nr. 9-12, 1 şi 15 martie 2013
