Medicina şi Biserica se confruntă astăzi cu strigătul tot mai acut şi mai dramatic al bolnavilor care caută vindecare de neputinţele trupeşti, dublate profund de durerea sufletească, căci o boală fizică are, în majoritatea situaţiilor, şi o cauză psihologică.
E necesară legătura dintre Biserică şi Medicină? Poate această simbioză să aducă beneficii bolnavilor? Mulţi medici se exprimă azi pozitiv şi cer sprijinul preotului, înţelegând că bolnavul nu este doar un individ care poate fi tratat organic, ci trebuie văzut în complexitatea sa fiinţială.
Conlucrarea dintre Medicină şi Biserică, dintre medici şi preoţi reprezintă astăzi un liant extrem de necesar şi de viabil, deoarece şi unii şi alţii întâlnesc zilnic în munca lor fiinţe umane, răvăşite de boli trupeşti şi sufleteşti, care încearcă să descopere căi de vindecare în actul medical, dar şi în refacerea legăturii cu Dumnezeu, de la Care aşteaptă şi primesc ajutor prin Biserică.
Din acest unghi, spitalul, ca instituţie, devine spaţiul interrelaţionării medicinei cu credinţa, iar vindecarea bolnavului dintr-o perspectivă bipolară, realizată prin administrarea tratamentului şi prin activarea lucrării energiilor dumnezeieşti necreate, care fortifică trupul şi sufletul, devine scopul principal şi punctul de interferenţă al celor două mâini pe care Dumnezeu le pune în slujba alinării suferinţei celor bolnavi.
Atât vocaţia medicală, cât şi cea preoţească sunt daruri divine, cultivate, de cei care au simţit aceste vocaţii deosebite, cu mult efort: „Medicul este, ca şi preotul, slujitor al lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Scriptură îl compară pe Mântuitorul cu medicul, iar noi, în rugăciunile noastre pentru cei bolnavi, Îl numim «Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre»” (Prefericitul Părinte Patriarh Daniel, „Iisus Hristos-Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre” în Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în Societate, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 364-365).
De altfel, slujirea bolnavului reprezintă deopotrivă pentru preot şi medic nu doar o dificultate, ci în special o şansă, aceea de a-L descoperi pe Hristos ascuns în semenul nostru şi de a ne manifesta întreaga atenţie, culminând cu iubirea. Ea este cu atât mai necesară, cu cât vorbim mai profund despre suferinţă, percepută de cei bolnavi ca dureroasă.
Cei care se confruntă cu suferinţa psihică sau fizică se lovesc de cea mai cruntă ispită, aceea de a-şi înţelege suferinţa din perspectiva non sensului: „Astăzi există mulţi bolnavi şi multă suferinţă în lume şi în spitale şi, de aceea, trebuie multă sensibilitate pentru a înţelege suferinţa şi pentru a o alina şi pentru a-i da un sens folositor mântuirii noastre. Sunt mulţi cei care, atunci când se află în suferinţă, îşi pun întrebarea: „De ce tocmai eu? Oare sunt cel mai păcătos, sunt cel mai rău dintre oameni?” (Ibidem, p. 365).
De ce se îmbolnăvesc doar unii oameni? Această întrebare apare în mintea oricărui pacient, a cărui boală tinde uşor sau galopant spre cronicizare. Boala, ca stare, devine însoţitorul fidel al fiinţei umane. În ciuda permanentei lupte a omului de a evita boala şi, implicit, suferinţa, există o vreme pentru fiecare, indiferent de vârstă, când focul suferinţei mistuie mai mult sau mai puţin puterile fizice şi psihice ale creaturilor lui Dumnezeu, chemate la îndumnezeire. De aceea boala e considerată una din cele mai universale probleme ale omului, dar şi o posibilitate de a reface drumul invers al păcatului, de data aceasta spre Hristos (Hector Avalos, Health Care and the Rise of Christianity, Hendrickson Publischers, Massachusetts, 1999, p. 3.). Astfel, înţelegem că fără Dumnezeu boala nu-şi va găsi niciodată justificarea, oricât de raţională şi ştiinţifică ar fi explicaţia ei.
Lipsa de conlucrare între medicină şi credinţă atrage după sine, cel mai adesea, imposibilitatea vindecării celui bolnav, care este evaluat unilateral, doar din perspectiva individului, nu a unicităţii ca fiinţă umană. Industria farmaceutică ne poate da asigurări că orice caz poate fi tratat conform simptomatologiei, cu reale şanse de succes terapeutic, dar pierde din vedere că pe lângă consumatori cronici de pilule suntem întâi oameni, unici prin trăirea destinului propriu şi a propriilor boli. Patologia medicală se pliază tendinţei seculare de a lua exclusiv în considerare cauzele biologice, fizice, chimice, climaterice sau alimentare. Dar corelarea cu patologia spirituală şi intercondiţionarea uneia faţă de cealaltă se impune, datorită efectelor pozitive în identificarea bolii şi tratarea ei cu succes.
Relaţia medic-preot-bolnav sintetizează cel mai bine faptul că fără comuniune, angajare personală, recunoaştere a limitelor (umane şi ştiinţifice) şi invocarea ajutorului Doctorului Suprem, fiecare în parte nu reprezintă decât trei piese separate ale unui puzzle care nu va ajunge niciodată să reflecte lumina armoniei.
Pentru cel suferind, fiecare intenţie, fiecare gest, fiecare cuvânt al medicului şi al preotului apasă cu greutate pe povara durerilor purtate, eliberându-l de multe ori din încleştarea şi blocajul său fizico-psihic, iar evoluţia vindecării bolii sale depinde în mare măsură de flexibilitatea celor doi slujitori de a se lăsa modelaţi de Dumnezeu, dar şi de oameni înţelepţi, prin care Dumnezeu lucrează, de la care pot culege informaţii preţioase, din scrierile lor sau din legătura directă cu aceştia. De altfel este unanim acceptat faptul că, cu cât este mai personal dialogul medic-bolnav-preot, cu atât este mai eficace vindecarea.
Din experienţa personală, pot să afirm că pentru mulţi boala a fost puntea de unire cu cerul, iar mărturiile tot mai dese ale celor care, prin suferinţă, au ajuns la fericire sunt strigăte vii că fără Dumnezeu sănătatea nu înseamnă decât o banală şi trecătoare stare de bine. Nu întâmplător, spitalul devine de multe ori spaţiul identic cu pustiul în care trăiau odinioară părinţii, cei care vedeau în boală taina crucii: asumare, nădejde, răbdare, credinţă în mântuire.
