Iată, am pus astăzi dinaintea ta
viaţa şi moartea, binele şi răul (...)
Alege deci viaţa! (Deut. 30, 15;19)
Lumea, în care noi ne încăpăţânăm să spunem că trăim, ne oferă oportunitatea de a şti tot mai multe lucruri,
Postirea ridică omului trăitor în lumea de azi serioase probleme, cu privire la aspectul motivaţiei de a posti. Din acest motiv, chiar şi unii dintre cei care postesc îşi pun întrebarea: dar, de ce trebuie să postim? Nu înţelegem. Ei bine, nu trebuie să postim. Dacă nu vrem să facem ceva, Dumnezeu nu ne va obliga niciodată să facem lucrul pe care nu-l vrem, însă noi nu ne dăm seama de acest lucru. Lumea, însă, în diferite moduri, ne obligă să facem în special ceea ce nu vrem, iar noi, fireşte, nu ne dăm seama. Lumii îi este atât de proprie impunerea prin forţa plăcerii, urgenţa conformării, necesitatea iraţională. Dumnezeu ne lasă întotdeauna posibilitatea de a alege, de a înţelege că trebuie să fim liberi şi vii prin libertatea noastră. Lumea ne hrăneşte doar cu aparenţa libertăţii – atât de mult clamată peste tot! – şi, în consecinţă, ne oferă o viaţă la fel de aparentă, iluzorie, lipsită de posibilitatea alegerii.
Dar, ce-ar fi dacă am încerca să judecăm lucrurile prin prisma protopărinţilor Adam şi Eva şi a primei alegeri pe care au trebuit să o facă ei în legătură cu viaţa. Cu propria lor viaţă.
Astfel, am putea, credem, să numim pomul cunoştinţei binelui şi răului de care se leagă prima poruncă/recomandare pe care Dumnezeu a adresat-o omului: pomul lumii. La fel ca şi el, lumea este cea care, în prezent, ne oferă posibilităţi, nu atât nelimitate, cât apetisante, de a ne exercita libertatea, însă, în cele din urmă, şi mai ales azi, nelimitat nu poate să însemne altceva, decât tot numai bine şi rău. Mai mult, la fel ca în rai, binele înseamnă, şi azi, tot viaţă, iar, răul, tot moarte.
Postirea ni se propune ca modalitate de a alege în mod liber apropierea de viaţă. Ca un parcurs invers al dinamicii care ne scoate din noi înşine şi ne îngroapă în lumea care ne devine mormânt. Postirea ne întoarce înspre noi, înspre adâncul nostru, aşa încât noi ne devenim nouă înşine mormânt – iar, nu lumea – şi, astfel, avem posibilitatea de a învia în adâncurile noastre şi din adâncurile noastre, adică, de acolo de unde Se află îngropat Hristos, încă de la primirea Tainei Botezului.
Doi poli se pun astfel în discuţie în legătură cu postirea, doi poli care subîntind domeniul opţiunilor, al alegerilor noastre, fie spre viaţă, fie spre moarte, iar această stare/situaţie persistă încă din vremea lui Adam. Postim de lume, adică de moarte.
Ce este lumea de azi? O dezvoltare fără precedent a opţiunilor pe care le fac oamenii, o coabitare a alegerilor tuturor oamenilor şi, în acelaşi timp, o perpetuă stare de conflict între alegerile divergente ale oamenilor, conflict menţinut cu greu într-o stare de potenţialitate. Cu alte cuvinte, noi trăim în latura şi în umbra morţii (Mt. 4,16). În spatele tuturor alegerilor noastre pândeşte – la fel ca şi în cazul alegerii făcute de Adam – moartea, care este menţinută într-o stare de latenţă, de nemanifestare. Ne împărtăşim din moarte cu fiecare alegere nouă pe care o facem, puţin câte puţin în fiecare clipă, iar viaţa este precum luminiţa de la capătul tunelului la care n-am încetat să visăm. Problema care se pune este strâns legată de întrebarea, unde suntem noi? În întuneric, în tunel. Dar, nu ştim dacă sensul în care ne îndreptăm este cel care duce în direcţia Luminii sau în altă direcţie.
Aşadar, atunci când vorbim despre postire, vorbim despre viaţă şi despre moarte.
Moartea apare încă din primele capitole ale Sfintei Scripturi, încă din Rai (cf. Fac. 3, 3). Adam, primul om, a primit atenţionarea Creatorului că neascultarea poruncii divine îi va aduce moartea. Mă tot întreb, ce-o fi priceput Adam când a auzit cuvântul moarte? El era viu. Dumnezeu, Care l-a creat, era Însuşi Izvorul Vieţii. Eva, femeia care i-a fost adusă de Dumnezeu, a primit de la Adam acest nume care înseamnă chiar viaţă. Iar Adam ştia să pună nume. De ce a numit-o aşa? Pentru că el nu cunoştea moartea, ci doar viaţa. Biblia spune că femeia i-a fost făcută omului spre ajutor. Spre plinirea sau împlinirea vieţii. Spre plenitudinea vieţii.
Prin urmare, ne întrebăm: ce o fi înţeles Adam cu referire la moarte? Probabil că ar fi cel mai mare rău care i s-ar putea întâmpla dacă încalcă porunca lui Dumnezeu. Şi nici nu greşea. Dar, care ar putea să fie cel mai mare sau cel mai mic rău pentru primul om, de vreme ce, nici răul nu era cunoscut încă de către Adam? El cunoştea doar binele în care se afla, în care trăia şi, desigur, pe Autorul acelui bine, pe Dumnezeu. Ce să însemne atunci răul? Ce să însemne moartea? Cu siguranţă, lipsa binelui pe care îl avea. Imposibilitatea de a mai fi în bine. Imposibilitatea de a face binele, adică de a fi bun, de a fi viu prin intermediul binelui. De aceea a rămas până azi o vorbă rostită dintr‑un soi de automatism verbal, dar, care, fără a fi suficient conştientizată¨, reuşeşte să sublinieze legătura dintre absenţa binelui, rău şi moarte, şi care sună aşa: Decât aşa – adică, rău –, mai bine mort! – de fapt, abia atunci rău, în adevăratul sens al cuvântului.
Din momentul căderii în păcat sau, am putea spune, din momentul încălcării cuvântului poruncii lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei, omul începe să se înrăiască, începe să moară. Astfel moartea devine cel mai mare rău cunoscut. Desigur, unii vor încerca să demonstreze cu bogate argumentaţii că sunt şi alte rele, mult mai mari decât moartea. Totuşi, mă îndoiesc.
În lume oamenii mor. Adevărul acesta nu poate fi contestat de nimeni. Dar oamenii mor cu mult înainte de a muri. Cum? Înrăindu-se. De multe ori ne întâlnim de-a lungul vieţii cu oameni care fac manifestă, fac vizibilă, această răutate. În prezenţa lor ne simţim ca în prezenţa morţii. Am vrea să fim cât mai departe de ei, dacă se poate nici să nu intrăm în contact cu ei. Exact aşa şi cu moartea. Nu o agreem, nu ne face plăcere că există, nu ne place când o simţim că bântuie prin apropiere, dar ştim că existenţa ei este o certitudine. Şi Adam ştia.
De asemenea, prezenţa morţii în noi este tot o certitudine, doar că noi nu ştim, nu vrem, ne ferim s-o vedem şi s-o recunoaştem ca atare. Şi totuşi, apropierea sau îndepărtarea de moartea fizică sunt relative, în sensul că, în pofida faptului că nu avem niciun motiv să ne gândim la moartea noastră cea după trup, ori de câte ori se ridică în sufletele noastre gândul sau imboldul răutăţii suntem mai aproape de moarte. Răutatea permanentizată cu acordul nostru şi în urma alegerilor noastre în propria noastră viaţă înseamnă că moartea îşi stabileşte în noi un habitat permanent. Din acest motiv viaţa este o luptă permanentă împotriva răului, nu pentru a fi morali, ci pentru a fi vii.
Răul, propriul rău pe care nu-l înţelegem, dar alegem să-l săvârşim, nu ne face imorali, răul ne omoară.
Şi când mă gândesc câtă moarte purtăm în noi! Cu cât mai multă răutate, cu atât mai multă moarte. De aceea, uneori ni se pare că este irespirabil în lumea aceasta, pentru că, fiind creată pentru a întreţine viaţa, a ajuns să găzduiască atât de multă moarte. Apăsarea pe care o simţim în această lume se datoreşte faptului că în ea a început să locuiască prea multă răutate, deci, prea multă moarte.
În Vechiul Testament, îndemnul pe care Dumnezeu l-a făcut poporului ales a fost acela de a alege viaţa (Deut. 30,19). Hristos a venit să ne aducă viaţă (In. 10,10). De ce? Nu aveam? Se pare că nu. Oamenii n-au înţeles. Cum ar fi putut? Să vină cineva – chiar Fiul lui Dumnezeu fiind – şi să le aducă ceea ce aveau deja, adică viaţă?! Însă, chiar din momentul în care Adam a ales, a ales pomul cunoştinţei binelui şi al răului, pomul lumii, iar nu pomul vieţii. Cu alte cuvinte, el a renunţat la viaţă.
Astfel, ceea ce trăiesc azi oamenii nu mai este viaţă. Sunt doar propriile lor alegeri, propriile lor opţiuni. Pe acestea le trăiesc oamenii, iar nu viaţa. De aceea, în întreaga Sa misiune pământească, Mântuitorul n-a făcut altceva decât să arate contrariul: oamenii nu mai aveau viaţă în ei înşişi. Ceea ce aveau ei era doar o agitaţie răutăcioasă rezultată din frustrarea că propriile alegeri, cărora ei le spuneau viaţă, erau greşite şi ei ştiau acest lucru. Aceste alegeri greşite erau ceea ce ei confundau cu viaţa. Dar, agitaţia, mişcarea, febrilitatea hrănirii cu lumea în care trăim nu este viaţă. Este mai degrabă o zbatere a morţii, o zbatere spre moarte. Acestei zbateri îi spuneau oamenii din vremea lui Iisus Hristos viaţă. Şi, tare mi-e teamă că şi noi, cei de azi, desemnăm eronat aceeaşi zbatere dureroasă rezultată din propriile alegeri greşite, cu termenul de viaţă.
Iată de ce ne îndoim că, atunci când vorbim despre moarte, ne-am referi la încetarea vieţii noastre în trup şi nu la răutatea rezultată din alegerile noastre, răutate atât de răspândită şi, din păcate, atât de familiară nouă, celor care ne trăim moartea, travestită/confundată în mod permanent – şi cu acordul nostru tacit – în viaţa însăşi.
Revenind la postire, acum, la încheierea excursului nostru cu privire la modul în care ne amăgim dureros cu faptul că trăim, să spunem că renunţarea la răutate, renunţarea la toate alegerile noastre în favoarea vieţii, aceasta este cu adevărat postire. Postul asumat înseamnă a alege viaţa sau, poate, chiar a renunţa la alegerile personale, a nu mai alege deloc, ci, în modul cel mai simplu şi mai direct, a fi. A fi viu.
