Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

miercuri, 25 iunie 2014

Arhitectonica inteligibilă a lumii la Franz Kafka (II)

Lector Univ. Dr. Vasile CHIRA


Înainte de a trece la analiza operei, trebuie spus că multe din personajele care populează misteriosul univers kafkaian nu sunt altceva decât alter-ego-urile scriitorului. Acesta este motivul pentru care autorul foloseşte frecvent anagrama (Karl Rossmann, Josef K. sau arpentorul K.). În configuraţia numelui Gregor Samsa din Metamorfoza regăsim cele două vocale ,,a” aşezate exact în aceeaşi poziţie ca în numele Kafka. Vânătorul Gracchues prezintă destinul unui om care nu-şi găseşte locul între cer şi pământ (Gracchus = Dohle în germană = Kavka în cehă, de unde numele de Kafka). [Max Brod, Franz Kafka, Eine Biografie, ed. a III-a adăug., Fankfurt am Main, 1954, p. 8, apud Radu Enescu, Franz Kafka, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1968, p. 12.]

Arestarea procuristului Josef K. nu este consecinţa unei delincvenţe sociale, a unor delicte comise la nivelul conştientului (fără să fi făcut nimic se pomeni într-o dimineaţă arestat). Romanul lui Kafka este centrat pe o culpă de cu totul alt ordin. E vorba de o vină eminamente metafizică petrecută în illo tempore, de o greşeală care a compromis fiinţa la nivel transcendental, prezentă de altfel şi în Colonia penitenciară. Stranietatea şi insolitul dimineţii în care a avut loc arestarea sugerează caracterul neaşteptat al conştientizării absurdului existenţial, debutul fulgerător al lucidităţii. Prima privaţie a acuzatului fără vină, după nedumerirea legată de prezenţa în dormitor a paznicului care venise să-l aresteze, este interzicerea mâncării. Angoasa thanatică este însoţită întotdeauna de inapetenţă, de greaţă fizică şi metafizică. Mai mult, micul dejun îi este savurat în linişte de către paznici. El nu are voie să mănânce miere, prin acest amănunt interzicându-i-se dreptul la fericire. Mierea, rezervată paznicilor, argaţilor infinitului, este asociată cu obedienţa, cu servilismul metafizic (ignoranţa, lipsa sensibilităţii, incapacitatea asumării interogaţiilor ultime este întotdeauna comodă, dulce).
Încă de la început, paznicii îi fac cunoscut caracterul inestricabil al procesului, dar şi structurile ierarhice ale instanţei infinite: Te porţi mai rău ca un copil. Ce doreşti, la urma urmei? Îţi îchipui că vei face să ţi se termine mai repede blestematul de proces dacă discuţi cu noi, paznicii, despre legitimaţii şi despre mandate de arestare? Noi suntem slujbaşi mărunţi; […] Autorităţile pe care le reprezentăm, după câte ştiu – şi ţine seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare – nu caută delictele populaţiei, ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte şi ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi că ar putea fi o eroare? [Franz Kafka, Procesul, trad. din lb. germană de Gelu Naum, Ed. RAO International Publishing Company, Bucureşti, 1998, pp. 15-16.]
Paznicii şi inspectorul nu vin în locuinţa lui Josef K. să-l ridice, să-l închidă, ci se rezumă la a-i comunica faptul că este arestat. Această condiţie îi permite să circule liber, să meargă la banca unde lucra. Faptul că Josef K. lucrează la bancă e un amănunt relevant. Mecanismul bancar are unele similitudini cu infinitul legii. La bancă nu eşti persoană, ci creditor sau debitor după cum în lume eşti orice altceva (pe stradă pieton, în tren călător, la bibliotecă cititor, la primărie cetăţean, la biserică credincios, în piaţă client şi în cimitir mort) numai fiinţă nu. Pentru bancheri, omul este o sumă, nu o persoană. Josef K. are o sensibilitate sporită pentru birocraţia invizibilă a legii.
Toţi suntem acuzaţi, însă nu toţi realizăm acest lucru. Conştientizarea efectivă a vinei şi a momentului arestării survine doar în cazul fiinţelor ultrasensibile, faustice, hiperlucide, prometeice, a spiritelor bântuite de daimonul neliniştii şi interogaţiilor ultime, mai exact în cazul oamenilor de excepţie pe care îi numim convenţional genii. Acest concept, rodat de romantism este folosit adesea cu sensuri imprecise. Geniul e o problemă de luciditate, de privire, poate chiar de frunte, fiind proporţional cu gradul de înţelegere a fiinţei şi a coerenţei cosmice. O astfel de înţelegere însă nu poate fi dată decât de configuraţia genetică. E superfluu să spunem că exisă poeţi, romancieri, pictori, compozitori (peste 99%) cu opere de bun-simţ, dar care nu au nimic în comun cu genialitatea, care nu înțeleg, după cum există portari, sudori sau ţărani care par să fi înţeles divina și lamentabila fugă a ființei.
Facultăţile, doctoratele, lecturile, bursele în străinătate, academia sau notorietatea nu te ajută să înţelegi. Densitatea de insensibilitate metafizică pe metru pătrat e la fel de mare în academie, în universităţi, în cercurile scriitoriceşti ca şi în piaţă.
Nu sunt arestaţi decât cei care înţeleg. De fapt, se poate spune şi altfel: nu înţeleg decât cei care sunt arestaţi.
Multe dintre operele kafkiene debutează cu un seism fiinţial care dizlocă individul din orizontul hibernării metafizice. Josef K. este arestat într-un moment în care se abandonează derizoriului. Acelaşi lucru i se întâmplă şi lui Gregor Samsa din Metamorfoza care, într-o dimineaţă, se trezeşte transformat în miriapod. Agrimensorul (arpentorul) K. din Castelul are sentimentul evadării din timpul vulgar, căutând în întuneric castelul: În ce sat m-am rătăcit oare? E aici în definitiv un castel? [Idem, Castelul, trad din lb. germană de Mariana Şora, Editura RAO International Publishing Company, Bucureşti, 1998, p. 11.]
Revelarea absurdului vieţii (arestarea) are loc întotdeauna în singurătate, într-un habitat familiar când omul are mai mult timp să stea faţă în faţă cu propria-şi sineitate. Ieşirea din orizontul acestei temporalităţi altinice, fierbinţi şi intrarea în infratemporalitatea cotidiană (serviciu, prieteni, companii amoroase, petreceri etc.) e întotdeauna reconfortantă, echivalează cu uitarea, te obligă să-ţi trăieşti viaţa în exterioritatea fiinţei tale adânci, impersonal, prin delegaţie. După arestare Josef K. spune: La bancă, de pildă, sunt totdeauna gata; acolo ar fi imposibil să mi se întâmple asemenea lucruri; am la îndemână un om de serviciu, special pentru mine, şi apoi am pe birou în faţa mea, telefonul pentru exterior şi telefonul pentru interior. Şi vin mereu oameni, clienţi sau funcţionari, şi mai ales sunt mereu prins în iureşul muncii, de aceea am toată prezenţa de spirit. [Idem, Procesul, p. 27.]
Personajele kafkiene evadează din temporalitatea obişnuită, rectilinie, însă nu plonjează nici în durata eternă, aşa cum ar fi de aşteptat în urma unor astfel de experinţe peratologice, ci se afundă într-o temporalitate dolorică.