† Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului
Mântuitorul Iisus Hristos a săvârșit o minune care ar fi trebuit să îi impresioneze pe toţi cei care au fost martori la ea. Un paralizat sau „slăbănog”, cum îl numeşte Evanghelia, ţinut la pat de 38 de ani, îşi redobândeşte sănătatea pe marginea scăldătorii Vitezda prin bunăvoinţa Domnului. Şi iată că ceea ce ar fi trebuit să copleşească s-a prefăcut într-o temă de discuţie absurdă şi minunea vindecării a fost umbrită de formalismul bolnav şi de neputinţa iudeilor de a se bucura de binele făcut de Domnul Iisus Hristos bietului suferind de atâta amar de vreme.
Nu a fost singura dată când iudeii au încercat înăbuşirea faimei Domnului, în „litera legii” ascunzându-şi, în felul acesta, neputinţa lor de a recunoaşte şi preţui binele făcut de Hristos. Un om redevine „om”, iar ei invocă faptul că „era ziua sabatului”. Cu acelaşi „argument” au încercat să minimalizeze şi minunea vindecării omului cu mâna uscată (Luca 6, 6-11) şi tot sub acelaşi pretext au pornit ancheta artificială şi penibilă împotriva orbului din naştere, pe care Hristos „a îndrăznit” să-l vindece sâmbăta (Ioan 9, 1-28). Nimic mai josnic împotriva evidenţei binelui decât „viciul de procedură”. Dorinţa iudeilor de a-l prinde în cuvânt pe Iisus cu orice preţ se ascundea după argumentul că „este sâmbătă şi nu îţi este îngăduit să-ţi iei patul” (Ioan 5,10). Dar, după acuzaţia directă că încalcă sabatul, în fapt, se ascundeau doar invidia şi răutatea lor în faţa faimei din ce în ce mai mare de care se bucura Domnul Hristos în popor.
Asistăm în această pericopă evanghelică, vizavi de atitudinea celor ce n-au voit să preţuiască minunea vindecării paralizatului, la ceea ce Mântuitorul a condamnat oarecând la farisei, când i-a acuzat că „strecoară ţânţarul şi înghit cămila” (Matei 23, 24), precum şi că închid „Împărăția cerurilor înaintea oamenilor”, astfel încât nici ei înşişi nu mai pot intra, dar nici pe cei ce vor să intre nu-i lasă” (Matei 23,13).
Şi astăzi avem printre creştini, iertată să-mi fie expresia, „credincioşi de serviciu” care, cu nepricepută râvnă, crezându-se învăţători, mai mare tulburare provoacă în biserică din dorinţa de a-i disciplina pe cei neştiutori. Mă refer la cei care, de dragul „ordinii”, provoacă ei înşişi dezordine printr-o atitudine absolut ne-pedagogică de a-i învăţa pe cei necunoscători cum sau când trebuie să se închine, pe unde au voie şi pe unde nu au voie să treacă în locaşul de cult, când trebuie şi când nu trebuie să îngenuncheze ş.a.m.d. Există persoane care au căzut „victimă” unor astfel de „lecţii publice” de ritualism, cu finalitatea de a nu mai călca niciodată în Sf. Biserică.
Alţii poate aţi recunoscut, în această pericopă evanghelică, pe superstiţioşii care nu vin duminica în mod regulat la biserică, în schimb respectă cu stricteţe „tradiţia” de a nu tăia cu foarfeca nimic vinerea; nu postesc după rânduială Sfintei Biserici toate posturile de peste an, dar au grijă la Buna Vestire şi la Florii să mănânce peşte; ţin cu stricteţe doliu după părinţii lor trecuţi la cele veşnice, în schimb trăiesc necununaţi creştineşte; părinţii care îşi aduc pruncii la Sfânta Împărtăşanie fără ca ei să se spovedescă şi împărtăşească cu Sfintele Taine. Acestora mi se pare că se adresează Hristos când zice: „Nebuni şi orbi, ce este mai mare, darul sau altarul care sfinţeşte darul?” (Matei 23, 19), sau când le atrage atenţia fariseilor că „strecoară ţânţarul şi înghit cămila” (Matei 23, 24).
De prea multe ori asistăm şi astăzi la râvnă fără pricepere, la forme fără fond, ori la superstiţii în loc de credinţă, ceea ce dovedeşte că nu toţi ştim îndeajuns să distingem esenţialul de neesenţial sau litera legii de spiritul ei. Mi se pare că în această pericopă evanghelică recunoaştem, pentru o clipă, pe cârtitorii cotidieni, care au grijă totdeauna să scoată la iveală partea cea goală a paharului, minimalizând şi căutând să neutralizeze orice bine săvârşit de noi, închipuind mijloace ori scopuri ascunse, meschine. Întâlnim şi astăzi astfel de oameni, care caută să întunece cu răutatea şi invidia lor frumosul şi binele, chiar şi atunci când acestea sunt evidente.
În Evanghelia de la Ioan, cap. 5, ni se dezvăluie două motive pentru care nu numai minunea aceasta nu a fost receptată aşa cum se cuvenea de conaţionalii Domnului, dar şi învăţătura şi persoana Sa, în general. Formalismul îngust şi bolnav al Legii Vechi din inima iudeilor, prea triumfalişti pentru statutul de popor ales, s-a arătat prea strâmt pentru a cuprinde deschiderea duhului adusă de Hristos.
Învăţăm din această pericopă evanghelică că păcatul îmbolnăveşte sufletul şi trupul: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie mai rău.” (Ioan 5, 14). Ne atrage atenţia şi nouă asupra celor două păcate care ne pândesc: formalismul şi neputinţa de a ne bucura de binele aproapelui. Formalismul merge mână în mână cu bigotismul, cu misticismul bolnav, cu semidoctismul, cu superstiţiile şi dragostea de literă lipsită de duh, în timp ce neputinţa de a ne bucura alături de aproapele ascunde răutate, invidie, complex şi competiţie neconstructivă.
Pentru aceasta suntem datori noi creştinii a recunoaşte şi a lucra binele în adevăratul lui duh, nu doar formal.
Este foarte necesar să înţelegem că relaţiile noastre cu aproapele trebuie guvernate de îndelungă răbdare şi dragoste decât de judecată critică. Să-L rugăm pe Domnul Iisus să câştigăm adevărata înţelepciune şi bunul discernământ, care ne pot preface în admiratori, înţelegători şi împlinitori ai învăţăturilor Lui, arătând priceperea înţeleaptă a râvnei celei bune şi dragoste nefăţarnică şi nepătimaşă faţă de aproapele nostru.
