Mitropolitul LAURENŢIU
La ultima şedinţă a Sfântului Sinod, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel ne-a dăruit ultimul volum publicat sub semnătura Preafericirii Sale, Ştiinţa mântuirii. Vocaţia mistică şi misionară a teologiei. Lucrarea a apărut sub egida Editurii Basilica a Patriarhiei Române în contextul anului omagial euharistic.Volumul cuprinde studii, articole, conferinţe, alocuţiuni, prelegeri şi mesaje elaborate de-a lungul anilor, de când a fost chemat să păstorească Biserica Ortodoxă Română în calitate de patriarh. După cum ne-a obişnuit deja, Preafericirea Sa vorbeşte şi în acest volum despre frumuseţea ortodoxiei, despre bucuria pe care o emană Ortodoxia pentru cei care trăiesc într-un mod autentic. După cum arată şi autorul, este evidenţiată „frumuseţea acestei teologii care este deodată profundă şi accesibilă, fidelă şi înnoitoare, deschisă şi mărturisitoare, mistică şi misionară ca explicitare a comuniunii Bisericii şi umanităţii cu Preasfânta Treime, ca ştiinţă a mântuirii şi vieţii veşnice în Hristos, prin Duhul Sfânt”.
Lucrarea este structurată în şapte părţi, prima dintre ele cuprinzând o abordare trinitară a teologiei ortodoxe, pentru ca partea a doua să fie dedicată bucuriei Învierii, Ortodoxia fiind Biserica învierii şi a bucuriei. În partea a doua autorul ne prezintă argumentele bine întemeiate teologic cu privire la importanţa rugăciunii unite cu filantropia. Liturghia este în acelaşi timp lucrare de mulţumire a poporului pentru Dumnezeu, precum şi lucrare sfinţitoare a lui Dumnezeu pentru popor. Dragostea nemărginită a Sfintei Treimi, care a mers până la jertfă, atenţia Ei plină de milă şi compasiune faţă de noi, este darul cel mare al existenţei noastre, este darul care ne angajează, care ne mişcă pentru a ni-l face propriu şi a-l împărtăşi şi altora. Toată viaţa omului nu este decât un schimb de daruri între noi şi Dumnezeu. În partea a treia este tratată tema Teologiei, ca liturghie a gândirii, fiind urmărită această temă din perspectiva abordării academice a teologiei, precum şi a rolului Liturghiei în formarea teologică ortodoxă. Formarea teologică a viitorilor slujitori ai Bisericii este abordată într-un material referitor la Sarcinile teologiei ortodoxe de azi. Cu foarte multă obiectivitate, Preafericirea Sa ne îndeamnă spre o eliberare de o atitudine defensivă, în primul rând, şi să privim critic către noi înşine, în așa fel încât să realizăm fiecare ce avem de făcut, să vedem dacă şi în ce măsură teologia elaborată şi predată în şcolile teologice este în legătură cu viaţa Bisericii de azi şi contribuie la o mai bună înţelegere a acesteia, dar mai ales „la rezolvarea problemelor şi la edificarea Trupului lui Hristos în lumea contemporană” (p. 163). Tot în această direcţie este nevoie de o adeziune reînnoită la Tradiţia apostolică (p. 166), o gândire consubstanţială Cuvântului lui Dumnezeu (p. 167), un dialog constructiv cu exegeza critică, precum şi împărtăşirea experienţei lui Hristos astăzi (p. 168). Poate una dintre cele mai palpabile şi necesare acţiuni ale teologiei de azi este de a răspunde la problemele reale ale omului de astăzi, trebuind să devină mai pastorală, prin luarea în considerare a contextului istoric şi cultural.
Nu se putea ca în această parte dedicată teologiei academice să nu fie prezentată şi analizată figura Părintelui Dumitru Stăniloae, figură prezentată atât de frumos de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ucenicul Părintelui Stăniloae.
În directă legătură cu această a patra parte urmează un capitol în care este prezentată vocaţia misionară a teologiei ortodoxe, care iată că în ultima vreme a îmbrăcat şi alte forme, referindu-mă aici la Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin mass-media, dar şi prin revenirea la normalitate prin reintroducerea orei de religie în şcolile noastre publice, caracterizat de către autor ca act de dreptate şi necesitate permanentă. Partea a şasea a lucrării vine cu o abordare ceva mai nouă şi pentru lipsa căreia Biserica a fost acuzată, anume dialogul dintre ştiinţă şi credinţă, autorul subliniind necesitatea unui asemenea dialog, care este şi posibil, şi necesar, având în vedere faptul că în dialogul dintre teologie, filozofie şi ştiinţă este o cale necesară pentru a înţelege viaţa. Odată abordată această perspectivă a deschiderii Bisericii către dialogul cu ştiinţa, iată că partea a şaptea a lucrării vine să sublinieze rolul cultului ca sâmbure al culturii. Această ultimă parte cuprinde două materiale, unul referitor la binecuvântarea Bisericii către artele luminate de credinţă şi unul prin care se trage un semnal de alarmă, referitor la satul românesc între tradiţie, supravieţuire şi speranţă. Acest ultim material se referă la spaţiul rural românesc în general, dar cu precădere la situaţia satelor transilvane, fiind rostit la Cluj-Napoca, este subliniată starea precară şi incertă a satului românesc ameninţat odată cu colectivizarea, şi, iată, acum în vremurile de pe urmă, cu emigrarea populaţiei.
