Pr. Lect. Dr. Daniel Buda
I. Creştinismul în Orientul Mijlociu până la apariţia islamului
Am arătat deja că interesul creştinilor din întreaga lume şi din toate timpurile pentru Orientul Mijlociu se datorează, în primul rând, faptului că creştinismul ca religie s-a născut în ceea ce azi numim Orientul Mijlociu, anume în Palestina care a fost parte a Imperiului Roman. Din Ierusalim, creştinismul s-a răspândit mai întâi în restul Orientului Mijlociu, în primul rând, în Damasc şi Antiohia, de unde a trecut repede peste Marea Mediterană în Cipru şi în ceea ce astăzi numim Europa şi Nordul Africii.
Cartea Faptele Apostolilor relevă cu prisosinţă importanţa misionară a unor centre misionare creştine, precum Ierusalimul sau Antiohia. Antiohia a fost metropola Imperiului Roman cea mai apropiată de Ierusalim, unde creştinismul a ajuns la câţiva ani după Învierea lui Hristos, unde s-a născut prima controversă serioasă în sânul celor care credeau în Hristos – anume dacă şi cum pot fi primiţi păgânii la Hristos – şi unde ucenicii Domnului au fost numiţi pentru prima dată „creştini” (Fapte 11, 26). Pentru a înţelege dimensiunea misionară a Antiohiei este suficient să amintim că aceasta este pomenită de şaptesprezece ori în cartea Faptelor, iar cuvântul ekklesia este folosit pentru prima dată pentru a descrie o comunitate a celor ce cred în Hristos aflată în afara Ierusalimului. [Stephen J. Strauss, The Significance of Acts 11:26 for the Church at Antioch and Today, în Biblioteca Sacra 168 (iul-sept. 2011, p. 283-300; aici p. 283.] Căderea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. a făcut ca importanţa Antiohiei ca centru creştin să crească.
Mult mai puţine ştiri avem despre răspândirea creştinismului primar în Alexandria. Eusebiu de Cezareea (HE 2, 16, 24) îl consideră pe Evanghelistul Marcu drept întemeietor al Bisericii din Egipt. În orice caz, datorită legăturilor strânse dintre Palestina şi Egipt, a apropierii geografice şi a existenţei unei mari comunităţi iudaice în Alexandria, dar şi în alte oraşe egiptene, este sigur că creştinismul a pătruns şi s-a răspândit în Egipt în vremea Apostolilor. Centrul creştinismului egiptean a fost de la începuturi Alexandria. Dacă despre activitatea Sfântului Apostol Pavel suntem destul de bine informaţi din Faptele Apostolilor şi din corpul epistolar paulin, ştim mult mai puţine despre activitatea celorlalţi Apostoli şi despre modul în care creştinismul a pătruns în alte regiuni, precum Nordul Africii. Este însă lesne de presupus că şi în Nordul Africii creştinismul a pătruns deja în vremea Apostolilor, urmând căile comerciale care legau centrele deja amintite din Orientul Mijlociu, anume: Ierusalimul, Antiohia sau Alexandria, de oraşele-porturi din Nordul Africii. [Clare K. Rothschild, Jerns Schröter (editori), The Rise and Expansion of Christianity in the First Three Centuries of the Common Era, Tübingen, 2013, p. 57-58.]
Cei care s-au ocupat cu studierea începuturilor expansiunii creştine în primele veacuri s-au străduit să dovedească mai ales faptul că creştinismul a devenit repede o religie bine răspândită în tot spaţiul mediteraneean, considerând de la sine înţeles faptul că în regiunea unde s-a născut creştinismul a cunoscut o răspândire deosebită. O imagine despre dinamica creştinismului în Asia Mică la cumpăna dintre secolele I-II d.Hr. ne oferă cartea Apocalipsei: toate cele şapte oraşe pentru care autorul Apocalipsei are un mesaj (Apocalipsa, cap. 2-3) se află în Vestul Anatoliei, pe teritoriul Turciei de azi şi în ceea ce numim azi Orientul Mijlociu.
Dacă despre răspândirea creştinismului în cadrul Împeriului Roman ştim atât de multe, mai puţin cunoscută este răspândirea acestuia la răsărit de Imperiul Roman. Nu trebuie să uităm că teritoriul pe care azi îl numim Orientul Mijlociu a fost împărţit între Imperiul Roman şi Imperiul Part (numit mai apoi Sasanid), care până la apariţia islamului a rămas principalul adversar politic în Răsărit. Creştinismul s-a răspândit foarte de timpuriu şi în cadrul Imperiului Persan, Ctesifonul, capitala acestuia, fiind o ţintă pentru misionarii creştini din primele secole. [Diarmaid MacCulloch, Istoria creştinismului, trad. de Cornelia Dumitru şi Mihai-Silviu Chirilă, Iaşi, 2011, p. 133.] În cadrul Imperiului Persan, creştinii au fost mai întâi toleraţi, atâta vreme cât au fost persecutaţi în Imperiul Roman. După ce creştinsimul a fost tolerat şi a început să fie privilegiat în Imperiul Roman de către Constantin cel Mare şi urmaşii lui, a început să fie persecutat în Imperiul Persan. După ce aşa-numiţii creştini nestorieni au fost condamnaţi în cadrul Imperiului Roman, şi-au găsit refugiu în Imperiul Persan. Pe scurt, politica Imperiului Sasanid faţă de creştini a fost determinată de rivalitatea faţă de Imperiul Roman vecin.
Un alt element important de amintit este răspândirea creştinismului în rândul arabilor înainte de apariţia islamului. Eusebiu de Cezareea (HE 6, 20) ne informează despre organizarea unui sinod şi alegerea unui episop în jurul anului 240 în Bostra (Sudul Siriei de azi) care era un centru vorbitor de limbă arabă. Tot Eusebiu (HE 6, 37) scrie despre organizarea unui sinod la Petra (azi în Iordania), tot un centru vorbitor de limbă arabă. Avem ştiri despre triburi arabe creştine care au trăit la graniţa de răsărit a Imperiului Roman, mişcându-se cu turmele prin Peninsula Arabică. Astfel, tribul gasanizilor a migrat în secolul al III-lea din Peninsula Arabică spre graniţa Imperiului Roman şi s-a convertit la creştinism, luptând ca aliaţi (foederati) ai Imperiului Roman contra perşilor. Se ştie, de asemenea, de existenţa unui alt trib arab creştin, al lahmizilor, care acţionau ca aliaţi ai perşilor. Există o tradiţie potrivit căreia în Mecca şi în Medina au existat creştini înainte de apariţia islamului, iar la locul unde se află ka’ba exista o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Toate acestea spun ceva despre dinamica creştinismului înainte de islam în Peninsula Arabică.
Să nu uităm faptul că creştinismul s-a răspândit din Orientul Mijlociu nu numai spre spaţiul mediteraneean, ci şi spre Caucaz, la armeni şi georgieni, prin misiuni venind în special din Capadocia, în Sud-Vestul Indiei, datorită legăturilor comerciale dintre Peninsula Arabică şi această regiune, şi în Abisinia (Etiopia şi Eritrea de azi), datorită legăturilor comerciale cu Orientul Mijlociu.
Este semnificativ, pentru influenţa teologică a regiunii numite azi Orientul Mijlociu, să amintim că cele două cenre teologice principale ale creştinismului secolelor IV-VI, şcoala alexandrină şi şcoala antiohiană, se aflau ambele în Orientul Mijlociu, avându-şi reprezentanţi şi adepţi ocupând scaunele episcopale din cele două mari oraşe (Alexandria şi Antiohia) şi din împrejurimi. Polemica dintre aceste două şcoli teologice a dus la apariţia a două mari diviziuni în interiorul creştinismului preislamic, ambele afectându-i mai ales pe creştinii din Orientul Mijlociu. Prima dintre ele a fost formarea treptată, după condamnarea lui Nestorie – patriarh al Constantinopolului între 428-431, dar de origine din Antiohia – de către Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), a unei biserici numite „nestoriene”. Condamnaţi în cadrul Imperiului Bizantin, nestorienii şi-au găsit refugiu în Imperiul Persan. Centrul lor teologic a fost Edesa, la marginea Imperiului Roman, mutat, după ce împăratul Zenon (474-491) a ordonat închiderea şcolii din Edesa, la Nisibis, în Imperiul Persan. Liberi de persecuţiile bizantine, creştinii nestorieni au cunoscut o puternică răspândire în Imperiul Persan şi în Peninsula Arabică. Centrul nestorianismului în Peninsula Arabică a fost Bahrainul de azi, unde în secolul al V-lea existau două episcopii nestoriene. [Peter Hellyer, Nestorian Christianity in the Pre-Islamic UAE of Southeast Arabia, în Journal of Social Affairs, vol. 18: 72, p. 88.] Nestorienii au desfăşurat o intensă activitate misionară în Peninsula Arabică, China, India, iar după unele opinii chiar până în Vietnam, Coreea şi Japonia. Apariţia şi dezvoltarea islamului, care a dus la slăbirea centrelor din fostul Imperiu Persan şi din Peninsula Arabică a pus capăt acestor misiuni încă insuficient studiate.
A doua mare ruptură din interiorul creştinismului din Orientul Mijlociu a început cu Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451), când a fost condamnat monofizismul. Mari grupuri de creştini din Egipt, Siria şi Palestina nu au acceptat dogma de la Calcedon, pe care au considerat-o a fi o trădare a teologiei Sfântului Chiril al Alexandriei. Separarea doctrinară a fost dublată de o separare de natură etnică. În general – dar nu exclusiv –, negrecii nu au acceptat Calcedonul: copţii din Egipt, sirienii din Siria şi Palestina, armenii. Autorităţile imperiale bizantine au realizat dimensiunea negativă a acestei separări şi au iniţiat imediat procese de refacere a unităţii religioase a Imperiului Bizantin, fie prin dialog teologic, fie prin forţă. Cele mai dramatice scene s-au desfăşurat în Egipt, unde în mai multe rânduri patriarhul calcedonian, care a fost instalat cu ajutorul armatei în Alexandria, a fost imediat alungat şi uneori chiar ucis de către populaţia înfuriată. Dacă Ierusalimul a devenit un centru al credinţei calcedoniene, în Alexandria şi Antiohia s-au format ierarhii paralele, cu un ierarh caldenonian şi altul ne-calcedonian, care s-au păstrat până astăzi.
Nu trebuie să uităm nici faptul că creştinismul preislamic din Orientul Mijlociu a prezentat o mare diversitate de natură etnică, diversitate care s-a păstrat, ba chiar s-a îmbunătăţit de-a lungul timpului. Primii creştini au fost evrei vorbitori de aramaică, evrei grecizaţi, greci, sirieni, asirieni mesopotamieni, arabi sau armeni trăind în Orientul Mijlociu.
Nu se poate spune cu precizie care era procentul de creştini în Orientul Mijlociu la apariţia islamului. Sigur însă este că creştinismul era în această regiune extrem de divizat la apariţia noii religii, de unde şi atitudinile extrem de diferite ale diferitelor grupări creştine faţă de noua religie. Despre aceasta voi scrie pe larg în episodul următor. Doresc în final să relatez o întâmplare care mi-a fost povestită de către un preot romano-catolic care lucrează într-o ţară din zona Golfului şi care mi se pare relevantă atât pentru prezenţa creştinismului în Peninsula Arabică înainte de islam, cât şi pentru atitudinea faţă de acest adevăr istoric în aceste ţări astăzi. Într-o noapte acest preot catolic a fost trezit de către doi agenţi ai serviciilor secrete şi i s-a cerut să-i urmeze fără a lua nimic cu el. Primul gând al preotului a fost că probabil va fi încălcat legea strictă în respectiva ţară de a nu vorbi deloc cu musulmani, misiunea lui fiind tolerată doar pentru că se limita strict la activitate pastorală în rândul creştinilor migranţi romano-catolici. A urmat un lung drum cu o maşină de teren prin deşert. Gândul preotului a fost că probabil va fi asasinat în deşert, iar trupul lui lăsat acolo. După mai mulţi kilometri au ajung la un loc în deşert unde se aflau adunate mai multe utilaje şi maşini de teren, toate adunate în cerc şi cu farurile aprinse spre locul liber lăsat în centru. S-a apropiat de preot guvernatorul provinciei din zona respectivă şi l-a condus la locul luminat. Spre surprinderea preotului, acolo se afla un minunat mozaic bizantin păstrat impecabil, care odată a fost pavajul unei biserici creştine. Guvernatorul i-a spus: „Binecuvântează acest loc!” Surprins, preotul a făcut semnul Crucii în formă de binecuvântare, după care utilajele au acoperit cu nisip mozaicul. Preotul mi-a explicat apoi că din superstiţie, astfel de locuri sfinte nu sunt în general distruse de către musulmani şi nici nu pot fi acoperite până ce nu se realizează un act de „împăcare” între cei care le-au descoperit şi locurile respective. Aşa se explică cererea de a binecuvânta descoperirea înainte de a fi reacoperită cu nisip. Astfel de descoperiri sunt destul de rare şi rămân neraportate. Va trece încă multă vreme până ce arheologii vor putea lucra fără nicio oprelişte în anumite ţări din Orientul Mijlociu. Prezenţa creştină în Peninsula Arabică înainte de apariţia islamului este încă un subiect tabu. În alte ţări, precum Turcia, unde într-o mai mare măsură decât în zona Golfului complexele legate de trecut au fost depăşite, vestigiile arheologice sunt renovate şi conservate în scop turistic.
