† Dr. Laurenţiu Streza,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
Sfânta Liturghie – expresia deplină a iubirii dumnezeieşti, sinteza întregii tensiuni a creaţiei spre Creator, dar şi a revărsării milostivirii Lui spre noi – reprezintă în esenţă nu altceva decât spaţiul privilegiat al parusiei liturgic-sacramentale a Domnului. Sfânta Liturghie este unica teofanie, este cerul pe pământ, bucuria creaţiei faţă de Creator, transfigurarea întregului cosmos prin om, arvuna vieţii viitoare, icoana împărăţiei cerurilor.
Rugăciune a comunităţii, actualizare a Jertfei Mântuitorului, reprezentare simbolică a întregii iconomii a mântuirii, celebrarea liturgică juxtapune într-o singură imagine prezentul, şi trecutul, şi viitorul, vizibilul cu invizibilul, reliefând într-un mod unic diversitatea armonică a planului divin de îndumnezeire a omului [Rene Bornert, Les commentaires byzantins de la divine Liturgie du VII-e siecle, Paris, 1966, p. 36.].
Memorialul liturgic este anamneza epifanică, căci în Sfânta Liturghie credinciosul participă la dimensiunea profetică a cuvântului care aduce Theofania, Parousia, Prezenţa reală a Domnului între noi. [Paul Evdokimov, La priere de I’Eglise d’Orient, Paris, 1975, p. 15.]
Acesta este specificul cultului ortodox: realismul religios; el nu conţine doar anamneza evenimentelor evanghelice şi eclesiale în reprezentări simbolice sau figuri estetice, ci chiar împlinirea lor, actualizarea lor continuă: „Viaţa Bisericii prin Sfânta Liturghie reprezintă întruparea Domnului realizată tainic, misterios: Mântuitorul este real prezent între noi şi ne face părtaşi la toate actele Sale mântuitoare” [Pere Serge Bulgakov, L’Orthodoxie, L’age d’homme, Lausanne, 1980, p. 116.].
Acest mod nou, inexprimabil, de a fi al Domnului printre noi a fost adesea exprimat prin noţiunea de mister (mysthirion), înţeles ca semn sensibil, care, pe de o parte, exprimă, iar pe de altă parte, învăluie o realitate spirituală [Bogăţia inexprimabilă de sensuri a acestei noţiuni vine din raportarea ei la întreaga iconomie a mânturii. Taina cea din veac ascunsă, misterul cel mare al unirii omului cu Dumnezeu devine văzut şi se realizează prin Iisus Hristos. Dar, chiar văzut, cunoscut, misterul rămâne în parte ascuns, necircumscris, accesibil doar celor iniţiaţi, prin credinţă. Despre sensurile acestui termen în Sfânta Scriptură şi în tradiţia patristică a se vedea la: Aime Solignac, Mystere, în „Dictionnaire de Spiritualite”, t. 70-71, Paris, 1980, col. 1861-1874. O introducere, o mystagogie (o iniţiere) în înţelegerea misterului, aşa cum a fost ea surprinsă în teologia patristică, încearcă Rene Bornert în op. cit., p. 47-81.].
Hristos Domnul, Cel răstignit, înviat şi înălţat, este Misterul primordial, Misterul prin excelenţă, unind în Sine pe Dumnezeu şi pe om, văzutul cu nevăzutul, creatul cu necreatul. Această Persoană divino-umană se extinde prin lucrarea Sfântului Duh în umanitate şi ne face părtaşi de viaţa dumnezeiască de care este plină umanitatea Sa.
Dacă în timpul vieţii pământeşti Mântuitorul a fost în chip misterios, tainic prezent între noi: văzutul L-a arătat, dar L-a şi învăluit pe Cel nevăzut, acum, după Cincizecime, noi nu ne mai putem atinge trupeşte de Hristos, ci tot tainic, misterios, Hristos pnevmatizat Se atinge de trupul nostru prin materia văzută cu care este omul în contact: Hristos pătrunde cu Trupul Său, cu energiile Trupului Său preacurat în trupul nostru, prin materiile folosite în Sfintele Taine ca să pună în trupul nostru începutul sfinţirii. Materia, văzutul, nu e doar un simbol, separat de har, care ocazionează lucrarea harului, ci ea este plină de putere dumnezeiască [Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Bucureşti, 1978, p. 21.].
Nu materia, nici actele nu constituie Taina, misterul sacramental, ci întâlnirea în credinţă, a două subiecte în ambianţa Bisericii. Dumnezeu şi omul se întâlnesc în şi prin prezenţa sacramentală a Dumnezeu-Omului; întâlnirea aceasta este configuratoare şi prin Sfântul Duh în Biserica îndumnezeitoare. Actele personale ale Fiului lui Dumnezeu întrupat: jertfa, învierea, înălţarea, sunt acum realităţi veşnic actuale, la care participă credincioşii prin încorporare sacramentală şi apoi ascetică în Trupul lui Hristos. Astfel, Biserica este mediul comunitar-uman în care Hristos Îşi retrăieşte împreună cu noi acţiunea Sa mântuitoare, imprimându-Se în credincioşi şi imprimându-le modul retrăirii stărilor prin care El Şi-a ridicat firea omenească asumată [Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., vol. 2, p. 274.].
Aceasta este Taina cea mare a creştinismului: Dumnezeu între oameni, Dumnezeu nevăzut, prezent tainic, misterios, sacramental sub chipul materiei văzute. Acum, în locul prezenţei văzute a păşit prezenţa spirituală, prin credinţă şi Taine, prezenţă care însă nu e mai slabă, ci mai intensă, pentru că se întemeiază cu totul pe Sfântul Duh [Odo Casel, Das christliche Kultmysterium, Regensburg, 1935, Pustel Verlag, p. 29-30.].
Sfânta Liturghie, celebrarea cultică a misterului creştin, a tainei întâlnirii omului cu Dumnezeu, este, pentru tradiţia bizantină, memorial al unui eveniment trecut, imagine a unei Realităţi prezente şi anunţarea împlinirii eshatologice. Misterul cultic (Kultmysterium), ca actualizare continuă a prezenţei lui Hristos, se inserează astfel în cadrul vast al întregii iconomii a mântuirii, pe care o şi iconizează şi a cărei împlinire eficientă o reprezintă.
Misterul liturgic [A se vedea la Pr. Prof. Petre Vintilescu, Misterul liturgic, Bucureşti, 1929.], obiect al studiului de faţă, îşi are rădăcinile adânc înfipte în creştinismul primar şi s-a conturat de la bun început pe bipolaritatea: văzut-nevăzut, creat-necreat, imanent-transcendent, sensibil-inteligibil. O încercare de a surprinde valenţele misterului cultic în Synaxa euharistică presupune, pe de o parte, o analiză asupra realităţii văzute din Sfânta Liturghie, iar pe de altă parte, mai apoi, o „mystagogie”, o introducere în desfăşurarea şi manifestarea Tainicului liturgic.
Realitatea văzută a Sfintei Liturghii este o unică simbioză între celebrarea cultică, cadrul arhitectural şi explicarea mistagogică [Robert F. Taft, The byzantine rite – a short history, Collegeville, Minnesota, 1992, p. 18.]. Este ceea ce Hans J. Schultz numea Symbolgestalt sau Erscheinungsbild-ul Sf. Liturghii [Die Byzantinische Liturgie – von Werden ihrer Symbolgestalt, Freiburg im Breisgau, 1964, p. 35.].
Impactul cu această unică realitate văzută fascinează delegaţia trimisă la Constantinopol în 987 de prinţul Vladimir pentru a examina credinţa grecilor; ea participă la oficierea Sfintei Liturghii în Haghia Sofia şi la întoarcere relatează despre cele petrecute, relatare făcută în termeni care au devenit emblematici pentru Erscheinungsbild-ul ritului bizantin:
„Noi nu am ştiut dacă eram pe pământ sau în cer. Pe pământ nu este o aşa frumuseţe şi splendoare şi noi suntem acum în imposibilitatea de a o descrie. Ştim doar atât: că acolo Dumnezeu locuieşte între oameni şi cultul lor este mai frumos decât al altor neamuri. Nu putem uita acea frumuseţe” [S.H. Cross, O.P. Sherbowitz-Weltzor, The Russian Primary Chronicle. Laurentian Text, Cambridge, 1953, p. 110-111.].
Fiecare element component al acestei realităţi văzute, palpabile, cu care intră omul în contact: cultul, arhitectura, iconografia, arta imnografică, iniţierea mistagogică devin transparente şi au un rol deosebit în crearea ambianţei în care este celebrat misterul liturgic.
a) Rânduiala Sf. Liturghii, alcătuită din ectenii, rugăciuni de laudă, mulţumire şi cerere, cântări, lecturi biblice, acte şi ceremonii se desfăşoară după un Tipic bine stabilit, într-o ordine şi armonie desăvârşită. Ritualul liturgic actual este chintesenţa întregii spiritualităţi, aprofundarea şi actualizarea continuă a conţinutului infinit al Revelaţiei, expresia privilegiată a Tradiţiei bisericeşti [Pr. Prof. D. Stăniloae, „Caracterul permanent şi mobil al Tradiţiei”, în rev. Studii Teologice (XXV), nr. 3-4, p. 156.].
El este o operă comună a întregii Biserici, o dezvoltare şi o însuşire prin viaţă a conţinutului Tradiţiei apostolice în plenitudinea ei. Elementele acestei Tradiţii primare se dezvoltă în forme complexe pentru a exprima mai bine şi mai adecvat în fiecare epocă infinitul ei conţinut.
R. Taft distinge cinci faze istorice în dezvoltarea Liturghiei [R. Taft, The byzantine rite…, p. 18-21; a se vedea, de asemenea, referitor la această temă: Miguel Arranz, „Les grandes etapes de la Liturgie Byzantine: Palestine-Byzance-Russie. Essai d’operae historique”, în Liturgie de l’eglise particuliere, liturgie de l’eglise universelle, BELS, 7, Roma, 1976, p. 43-72; J. Betz, Die Eucharistie in der Zeit der griechischen Väter, Freiburg, 1955, p. 28-105.].
1. O primă etapă este cea a epocii paleo-bizantine sau pre-constantiniană, epocă despre a cărei Liturghie nu se ştiu prea multe date; celebrarea euharistică era cea a epocii primare în forma ei simplă, arhaică; nu se poate vorbi încă de riturile liturgice.
2. O a doua etapă este cea a epocii imperiale, în timpul perioadei patristice şi a domniei lui Justinian (527-565) şi a urmaşilor săi. Este epoca de formare a fastului bizantin; se creează un sistem de formulare liturgice, impunându-ne pe cale de obicei folosirea ritualului cultic al metropolei; controversele hristologice determină şi ele precizarea şi îmbogăţirea ritualului (imnul „Unule-Născut”).
3. Epoca obscură de la 610 la 850, epoca iconoclastă în care se menţine şi se consolidează ritualul liturgic al „marii Biserici din Constantinopol”: apare Tipiconul constantinopolitan.
4. Epoca studită de la 800 la 1204, epoca victoriei Ortodoxiei asupra iconoclasmului, a creşterii influenţei monastice în viaţa bisericească şi a reformei liturgice. În ceea ce priveşte cultul, perioada a fost determinată de sinteza studită: ritualul monastic codificat prin Tipiconul studit înlocuieşte Tipiconul constantinopolitan.
5. Epoca sintezei neo-savaitice este epoca în care treptat şi definitiv a fost desăvârşită reforma studită: ritualul studit ajunge normativ şi se impune pretutindeni odată cu răspândirea isihasmului.
În studiul de faţă nu ne propunem o descriere amănunţită a istoriei Sfintei Liturghii, ci doar a sublinia faptul că misterul liturgic a găsit diferite forme de expresie în viaţa cultică a Bisericii. Nucleul Liturghiei primare s-a păstrat, iar dezvoltarea ulterioară a cultului nu este decât îmbogăţirea şi actualizarea variată a acestuia în forme adaptate fiecărei epoci istorice.
Cultul ortodox este mediul de manifestare a Prezenţei sacramentale şi de atragere a creştinilor la comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. În Ortodoxie, cultul este în mod principal mediul de trăire al lucrărilor Sfântului Duh de către credincioşi… În cultul Bisericii Răsăritului Dumnezeu e simţit ca fiind real prezent şi lucrând în mod diferit, potrivit cu trebuinţele fiecăruia, angajând un dialog viu, real şi conştient cu fiecare în parte [Pr. Prof. D. Stăniloae, „Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioşilor”, în Ortodoxia (XXXIII), 1981, nr. 1, p. 6-7.].
b) În acest dialog viu, omul este atras nu doar prin cult, ci şi prin întreaga ambianţă eclesială. Locaşul bisericesc este „cerul pe pământ”, este centrul liturgic al creaţiei [Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, p. 27.], este locul central unde se săvârşeşte şi de unde se răspândeşte peste întreaga creaţie, puterea mântuitoare a lui Hristos prin Sfântul Duh. Biserica, locaş sfinţit şi sfinţitor, nu e doar o „casă de rugăciune”, ci este „casa Domnului” în care omul se uneşte cu Dumnezeu în cadrele vaste, unice şi armonioase ale comunităţii eclesiale. Atotputernicul nu ascultă numai din cerul îndepărtat rugăciunile credincioşilor, ci Se oferă pe Sine din iubire spre împărtăşire pentru a ne atrage prin comuniune cu Sine la starea Sa de jertfă în faţa Tatălui. Celebrarea Misterului liturgic, actualizarea continuă a prezenţei sacramentale a lui Hristos găseşte în locaşul bisericesc un „topos” privilegiat de manifestare: „Biserica este casă dumnezeiască, unde se săvârşeşte jertfa vie, tainică în cele dinlăuntru ale sfintelor, şi sfânta peşteră unde e mormântul şi masa de suflet hrănitoare şi de viaţă dătătoare… este cerul pe pământ în care locuieşte Dumnezeul cel ceresc… este Templul lui Dumnezeu, casă a rugăciunii, mireasă a lui Hristos” [Sf. Gherman al Constantinopolului, Theoria mistica, P.G. 98, 385, la Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate…, p. 35.].
