Pr.Lect.Dr. Daniel Buda
Este de la sine înţeles că noi ortodocşii suntem foarte interesaţi de tot ceea ce este legat de Sfântul şi Marele Sinod Panortodox (numit în continuare Sinod), în primul rând pentru că ne vizează în mod direct. Uităm adesea însă faptul că acesta trezeşte un mare interes în rândul celorlalţi creştini pe care i-am putea numi „neortodocşi”. Interesul lor este legat mai ales de faptul că un astfel de Sinod ar trebui să ia decizii care, în mod direct sau indirect, vor influenţa şi viaţa celorlalte tradiţii creştine.
O simplă privire asupra agendei propuse pentru Sinod ne va lămuri în această privinţă. Bineînţeles că punctele 8, 9 şi 10 de pe agendă – anume „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, „Ortodoxia şi mişcarea ecumenică” şi „Contribuţia Bisericilor Ortodoxe locale la realizarea idealurilor creştine de pace, libertate, frăţietate şi dragoste între popoare şi înlăturarea discriminărilor rasiale” – prezintă un interes prioritar, dar şi celelalte puncte – diaspora, autonomia şi autocefalia, calendarul, impedimentele la căsătorie şi postul – nu sunt lipsite de importanţă pentru ceilalţi creştini. Prin urmare, trebuie să fim pe deplin conştienţi că organizaţiile ecumenice şi tradiţiile creştine urmăresc cu mare atenţie tot ceea ce este legat de Sinod.
Acum când, după sinaxa de la Constantinopol, 6-9 martie 2014, a întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale, avem – spre surprinderea şi bucuria tuturor – o dată fixată a Sinodului pentru 2016, propun câteva reflecţii asupra acestuia din perspectiva creştinismului global. Mai întâi voi argumenta că întregul proces de concepere şi pregătire a Sinodului, deşi este profund ancorat şi inspirat, în primul rând, din tradiţia ortodoxă a organizării sinoadelor, a fost influenţat şi impulsionat de dezvoltări şi dinamici prezente în celelalte tradiţii creştine, precum şi în cadrul organizaţiilor ecumenice. Apoi voi argumenta în favoarea invitării la Sinod şi a altor tradiţii creştine, cu statut de observator. Prezentul articol va cuprinde în final, în loc de concluzie, o încercare de integrare a Sinodului în tendinţele actuale ale creştinismului global.
Impulsuri venite din partea altor tradiţii creştine şi a organizaţiilor ecumenice
S-a afirmat adesea, în opinia mea cu argumente solide, că dorinţa convocării unui sinod cu adevărat panortodox în care să se discute problemele ardente ale Ortodoxiei există de mai multe secole, însă din cauza problemelor politice (şi politico-ecleziale ar mai trebui adăugat) Ortodoxia nu a reuşit de mai multe secole organizarea unui astfel de sinod. Ultimul sinod care ar putea fi numit „panortodox” prin reprezentativitatea lui a fost cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic (787) sau, după alţii, sinodul din 879-880 de la Constantinopol care l-a repus în scaunul patriarhal pe Fotie (858-867; 877-886). De-a lungul secolelor au fost organizate numeroase sinoade interortodoxe cu participarea unor delegaţi din mai multe Biserici Ortodoxe, însă niciunul dintre ele nu a fost atât de reprezentativ încât să poată fi numit „panortodox”. Sinodalitatea ortodoxă s-a manifestat astfel, însă nu în mod plenar. Convocarea unui Sinod în 2016 – la capătul unui proces care a început în anii ’20 ai secolului trecut – este o manifestare a acestei dorinţe de veacuri şi este posibilă, printre altele, datorită lipsei unei instabilităţi politice majore. Bisericile Ortodoxe au scăpat atât de turcocraţie, cât şi de comunism şi pot să se concentreze asupra problemelor lor ardente, care trebuie discutate imediat. Nu trebuie însă să uităm nici impulsul venit din partea organizaţiilor ecumenice şi al altor tradiţii creştine. Vreme de mai multe decenii, organizaţiile ecumenice – şi în primul rând Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) – au oferit ortodocşilor posibilitatea de a se întâlni între ei. Reprezentate în CMB mai ales de ierarhi de primă mărime ai Sfintelor lor Sinoade, Bisericile Ortodoxe au reuşit să se apropie mai mult şi să discute despre propriile lor probleme şi provocări, inclusiv despre Sinod. Potrivit unor ierarhi ortodocşi cu îndelungă experienţă, CMB ar fi fost vreme de decenii singura platformă de întâlnire regulată între ortodocşi.
Dincolo de oferirea posiblităţii de întâlnire regulată între ortodocşi, CMB şi organizaţiile ecumenice au mai dat ortodocşilor posibilitatea de a vedea că alte tradiţii creştine au o intercomuniune manifestată în mod organizat şi sistematic. Astfel, marile tradiţii creştine, precum: anglicanismul, lutheranismul, tradiţia reformată, metodismul etc., şi-au creat aşa-numitele „comuniuni creştine mondiale” în care şi prin care comuniunea şi lucrarea permanentă dintre ele este organizată instituţional. Acest mod de organizare modern i-a stimulat şi pe ortodocşi să-şi manifeste comuniunea şi să-şi discute propriile probleme apelând la instrumentele proprii de organizare şi dezbatere. Mulţi ortodocşi au realizat că de fapt Ortodoxia este singura tradiţie creştină semnificativă din cadrul CMB care nu este constituită într-o organizaţie ortodoxă globală. S-a argumentat, pe bună dreptate, că o astfel de organizaţie nu ar fi întru totul în linia tradiţiei ortodoxe şi că de fapt Ortodoxia are propriile ei mecanisme de organizare şi manifestare a intercomuniunii şi de dezbatere a propriilor provocări şi probleme, numai că – trebuie să recunoaştem – acestea nu sunt pe deplin funcţionale. Nu trebuie uitat că, inspiraţi foarte probabil de organizarea altor confesiuni în comunităţi creştine mondiale, anumiţi teologi ortodocşi au propus constituirea unui secretariat permanent de pregătire a Sinodului, în care să fie reprezentate toate Bisericile Ortodoxe. Varianta aleasă de recenta sinaxă pentru pregătirea Sinodului a fost constituirea unui comitet pregătitor presinodal, probabil şi pentru faptul că formarea unui astfel de secretariat permanent cu largă reprezentativitate necesită mult timp de pregătire şi organizare.
Fără îndoială că sistemul romano-catolic de manifestare a intercomuniunii şi dezbatere a problemelor, care – nu avem cum să negăm evidenţa – funcţionează mult mai bine decât în tradiţia ortodoxă, a stimulat procesul preconciliar. Mai ales organizarea Conciliului Vatican I a stimulat procesul de pregătire a Sinodului, aşa cum recent a subliniat teologul rus Cyril Hovorun. [Vorbind despre procesul de pregătire a Sinodului el a afirmat: „…În special Vatican II i-a inspirat pe ortodocşi să accelereze procesul de pregătire pentru sinodul panortodox” (The Fragile Promise of the Pan-Orthodox Council în The Catholic World Report); vezi http://www.catholicworldreport.com/Item/3001/the_fragile_promise_of_the_panorthodox_council.aspx.] Dacă organizarea unui astfel de sinod a fost posibilă în Biserica Romano-Catolică, de ce nu ar fi posibilă şi în Biserica Ortodoxă? Dacă un astfel de stimul a fost bine-venit, nu acelaşi lucru se poate spune despre influenţarea anumitor teologi din cadrul Patriarhiei Ecumenice, care se lasă uşor atraşi de principiile primatului papal. Mă refer aici mai ales la recentele afirmaţii ale Mitropolitului Elpidophoros Lambriniadis că primatul Patriarhului Ecumenic nu are egal în rândul celorlalţi Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe. [Vezi studiul lui First without equals publicat pe http://www.patriarchate.org/documents/first-without-equals-elpidophoros-lambriniadis.]
Un ultim aspect la care doresc să mă refer este legat de modul în care se vor lua deciziile la Sinod, anume prin consens, aşa cum au cerut mai ales reprezentanţii ruşi şi români în sinaxă, şi nu prin vot, cum şi-ar fi dorit mai ales grecii. Unul dintre argumentele în favoarea consensului a fost acela că ortodocşii au reuşit că impună consensul ca mod de luare a deciziilor în organizaţiile ecumenice, prezentându-l drept un principiu decizional specific tradiţiei noastre. A sosit acum momentul ca acest principiu să fie utilizat în cadrul Sinodului. Iată cum valorile pe care le considerăm specific ortodoxe şi pe care le-am împărtăşit altora în mişcarea ecumenică ajung să fie folosite în cadrul forurilor decizionale interortodoxe.
Participarea altor tradiţii creştine la Sfântul şi Marele Sinod Panortodox
Potrivit deciziei sinaxei, la Sinod fiecare Biserică Ortodoxă autocefală va fi reprezentată de 24 de episcopi, plus primatul ei. Dacă, într-adevăr, modelul suprem pentru constituirea unui astfel de Sinod este sinodul ecumenic, atunci cu siguranţă că ar fi trebuit să se ofere reprezentativitate şi preoţilor şi diaconilor, ba chiar şi mirenilor. Dacă principiul de reprezentare decis de sinaxă ar fi funcţionat la Sinodul I Ecumenic, atunci diaconul Atanasie, care a rămas în istoria Bisericii drept Sfântul Atanasie cel Mare, nu ar fi putut participa la sinodul de la Niceea şi, probabil, nici nu ar fi devenit un mare apărător al Ortodoxiei. Decizia recentei sinaxe ridică o problemă de natură practică: unele Biserici Ortodoxe (precum cele din Cipru, Polonia, Ţinuturile Cehe şi Slovacia, Albania) nu au 24 de episcopi. Iniţial s-a propus ca acele Biserici Ortodoxe care au mai mulţi episcopi să „împrumute” delegaţi episcopali celorlalte Biserici Ortodoxe, însă propunerea a fost respinsă. Se pare că mai agreată este propunerea, venită din partea Arhiepiscopului Anastasios, primatul Bisericii Ortodoxe a Albaniei, ca bisericile în cauză să aibă posibilitatea de a completa numărul de delegaţi cu preoţi şi diaconi. Dacă această propunere va fi, într-adevăr, acceptată, atunci înseamnă că unele Biserici vor avea o reprezentare exclusiv episcopală, iar altele a întregului cler, ceea ce ar duce automat la o reprezentare inegală. Deocamdată, sigur este doar faptul că preoţii şi diaconii pot fi implicaţi doar în procesul de pregătire a Sinodului.
Decizia Sinaxei nu ne spune nimic despre participarea altor biserici la Sinod. Înainte de a vorbi despre acest lucru însă, trebuie spus că nu se stipulează nimic despre participarea sau reprezentarea acelor Biserici Ortodoxe cu statut canonic considerat incert, cum este, de exemplu, Biserica Ortodoxă în America. Sunt întru totul convins că această categorie de biserici ar trebui invitate la Sinod cu un oarecare statut, fie de „invitat special”, fie de „observator”, de vreme ce una dintre probleme Ortodoxiei mondiale de la începutul secolului al XXI-lea – care are nevoie de urgentă rezolvare – este şi realitatea că niciodată în istorie nu a trăit un procent atât de ridicat de ortodocşi în cadrul unor biserici care se consideră ortodoxe, dar au un statut canonic incert.
Legat de reprezentarea altor tradiţii creştine la Sinod, mă întreb, pur şi simplu, dacă este posibilă organizarea unui astfel de Sinod fără a invita, cu statut de „oaspeţi” sau „observatori”, celelalte mari tradiţii creştine. Experienţa ecumenică de mai multe decenii, precum şi faptul că ortodocşii au fost invitaţi cu statutul de observator la Vatican II, precum şi la marile întâlniri ale altor tradiţii creştine, mă fac să cred că este greu de conceput ca la Sinod principalele tradiţii creştine „neortodoxe” să fie cu totul absente. Până la urmă, scurtul şi în multe privinţe laconicul „Comunicat al Primaţilor Bisericilor Ortodoxe” [Vezi http://www.patriarchate.org/documents/synaxis-2014-communique] emis după sinaxa din martie dovedeşte faptul că problemele Ortodoxiei sunt comune cu cele ale altor biserici. Astfel, a fost imposibil să nu se amintească şi numele mitropolitul ortodox sirian (necalcedonian) de Alepo, Yohanna Ibrahim, de vreme ce a fost răpit împreună cu mitropolitul ortodox răsăritean din acelaşi oraş din Siria. Trebuie avut în vedere că statutul de „observator” sau „oaspete” nu ar permite accesul la sesiunile de dezbatere şi, prin urmare, ortodocşii nu ar trebui să se simtă în niciun fel incomodaţi de reprezentanţii altor biserici. O soluţie „de compromis” ar fi invitarea reprezentanţilor altor tradiţii creştine şi eventual a principalelor organizaţii ecumenice la ultima şedinţă a Sinodului pe care cu toţii ne-o dorim să fie solemnă şi plină de rezultate pozitive. Ar mai fi de spus aici doar că lipsa oricărei reprezentări a altor tradiţii creştine ar fi împotriva spiritului procesului de pregătire preconciliar.
În final, doresc să subliniez un singur aspect: accelerarea procesului de organizare a Sinodului se datorează unor cauze multiple – unele dintre ele amintite în acest articol. Acest proces însă se înscrie perfect într-o tendinţă general observată în creştinismul global: încercarea marilor tradiţii creştine de a-şi întări unitatea internă spre a face faţă mai bine multiplelor provocări ale lumii actuale.
