Arhim. Visarion Joantă
Prima săptămână din Postul Sf. Paşti este considerată de foarte mulţi credincioşi un fel de „săptămână mare”, „săptămână duhovnicească”. Când eram copil observam cum bunica, dar şi alţi credincioşi mai în vârstă, participau la slujbele săvârşite în biserică în această primă săptămână. Vinerea şi sâmbăta se spovedeau, urmând ca duminica, la Sf. Liturghie, să se împărtăşească. Când am mers la Facultatea de Teologie de la Sibiu, am întâlnit ceva asemănător. Prima săptămână a Postului Sf. Paşti, a Postului Crăciunului, dar şi ultima săptămână de şcoală din aceste posturi era socotită „săptămână duhovnicească”.
În aceste săptămâni eram îndatoraţi să ne spovedim la unul din duhovnicii sau preoţii profesori ai facultăţii, urmând ca cei care primeau dezlegare să se împărtăşească la Sf. Liturghie. În aceste săptămâni erau invitaţi părinţii profesori sau preoţi cu o bogată experienţă pastorală şi duhovnicească să ne ţină cuvântări şi meditaţii care aveau ca scop pregătirea noastră duhovnicească pentru a ne împărtăşi cu vrednicie de aceste două sfinte taine. Când am mers în parohie am întâlnit acelaşi obicei duhovnicesc bun: în prima săptămână a posturilor veneau mai mulţi credincioşi să participe la sfintele slujbe, să se spovedească şi să se împărtăşească, pentru că, ziceau ei, „la noi prima săptămână din post o numim săptămână mare, deoarece cei mai în vârstă se spovedesc şi se împărtăşesc de două ori în posturile mari”.
Suntem în Postul Sf. Paşti. Cu toţii, credincioşi mireni şi călugări, ne-am angajat în această lucrare duhovnicească a postului, în aceste „zile preacinstite”, cum sunt numite în rugăciunea amvonului de la Sf. Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite.
Urmărim prin această lucrare duhovnicească ca să ne zidim pe noi înşine şi cu toţii întreolaltă „casă duhovnicească” în care să sălăşluiască Duhul lui Hristos (Cf. I.P.2,5), adică, dorim să ne curăţim sufletele şi trupurile, să ne înfrânăm de la pornirea poftelor păcătoase, toate acestea pentru a ajunge să ne închinăm cu vrednicie de marele praznic al Învierii Domnului, aşa cum mărturisim tot la Sf. Liturghie a Darurilor celor mai înainte sfinţite (Rugăciunea Amvonului).
A ne zidi pe noi înşine şi cu toţii întreolaltă „casă duhovnicească” nu este un lucru chiar atât de uşor. În Evanghelia de la Luca, la cap. 14, se spune că un om înţelept înainte de a-şi zidi turn (casă) stă mai întâi să‑şi facă o socoteală asupra cheltuielilor care le necesită această lucrare, ca nu cumva punând temelia să nu o mai poată termina, căci va fi luat în râs de ceilalţi oameni care vor zice: „Acest om s-a apucat să zidească, dar nu a putut isprăvi” (Lc. 14, 30).
Parafrazând aceste cuvinte în legătură cu lucrarea duhovnicească la care ne-am angajat, putem spune că fiecare dintre noi suntem chemaţi să ne zidim pe noi înşine şi unii pe alţii „casă duhovnicească”. Am mai clădit şi până acum, va trebui să clădim până la sfârşitul vieţii. Dar poate s-a întâmplat că uneori nu am clădit bine şi, în astfel de situaţii, casa noastră duhovnicească s-a dărâmat, când cărămizile au fost prea grele, sau numai s-a avariat. Şi într-un caz şi în altul trebuie să începem lucrarea noastră din nou. Pentru a putea face lucrul acesta este nevoie să chibzuim asupra cauzelor care au dus la dărâmarea sau avarierea „casei noastre duhovniceşti”. Este nevoie, cu alte cuvinte, de o pregătire a noastră înainte de a începe lucrul duhovnicesc.
Se pune întrebarea: Cum să ne pregătim pentru a putea face o spovedanie bună, pentru că de acest lucru depind ostenelile noastre în aceste „prea cinstite zile”.
Pe parcursul anilor de activitate pastorală am constatat că mulţi credincioşi care vin la spovedanie nu ştiu să se spovedească. Unii spun la spovedanie faptele bune pe care le săvârşesc, dar lucrul acesta nu aparţine de spovedanie. În spovedanie mărturisim păcatele, fărădelegile şi relele pe care le săvârşim în viaţă. Alţii vin şi spun la spovedanie că au săvârşit toate păcatele, dar fără să spună care sunt. Nici o astfel de spovedanie nu e bună. Sunt şi din aceea care spun: Întrebaţi-mă dumneavoastră, părinte! Nici acest mod de spovedanie nu este prea bun! Spovedania este mărturisirea păcatelor de către credincios în faţa preotului duhovnic, primind de la Dumnezeu, prin mijlocirea preotului duhovnic, iertare şi dezlegare, dacă sunt îndeplinite, bineînţeles, condiţiile iertării şi dezlegării.
De aceea, pentru a putea face o spovedanie aşa cum cere învăţătura de credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe, şi anume sinceră, completă, cu responsabilitate faţă de Taina Spovedaniei, trebuie neapărat să ne pregătim şi să chibzuim la acest lucru, şi nu numai în momentul când plecăm genunchii în faţa preotului duhovnic.
Cum putem realiza lucrul acesta?
Prin rugăciune, prin meditare, prin conştientizare, prin responsabilizare şi reflexie asupra stării noastre religios-morale.
1. Primul lucru este să citim „Canonul de umilinţă către Mântuitorul Iisus Hristos”, care se găseşte în Ceaslov. Lucrul acesta să-l facem cu 2-3 zile înainte de a merge la spovedit. De ce să facem lucrul acesta? Alcătuirile acestui canon au darul şi puterea de a ne introduce într-o adevărată atmosferă de umilinţă şi căinţă faţă de felul cum ne chivernisim darul vieţii; au darul de a ne atrage atenţia asupra deşertăciunii trăirii în compania dulceţei păcatului, precum şi de paguba duhovnicească pe care ne-o creează această deşertăciune. Se spune într-una din aceste alcătuiri: „Desfătată şi plăcută este calea dezmierdărilor, dar amară va fi ziua cea de apoi, când se va despărţi sufletul de trup. Deci, pocăieşte-te de acestea, suflete al meu, pentru împărăţia lui Dumnezeu” (Peasna a 4-a), sau alta: „Suflete al meu, pentru ce te îmbogăţeşti în păcate? Pentru ce faci voia diavolului? În cine îţi pui nădejdea? Părăseşte-te de acestea şi te întoarce către Dumnezeu strigând: Îndurate Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” (Condac).
2. Creându-ne această stare de umilinţă, de căinţă, de responsabilizare şi de luare-aminte la viaţa noastră atât din punct de vedere sufletesc, cât şi trupesc, să mergem mai departe cu pregătirea noastră, şi anume examinarea propriei noastre stări sufleteşti, cercetându-ne felul cum ne îndeplinim sau nu ne îndeplinim îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de oameni şi faţă de noi înşine.
Pentru a ne fi mai uşor lucrul acesta să citim cu luare aminte rugăciunea a treia, către Preasfântul Duh, din rânduiala „Rugăciunii de seara” şi rugăciunea a noua, către îngerul păzitor, din rânduiala „Rugăciunii de dimineaţa,” în care sunt înşirate mai multe păcate, în care ne putem regăsi fiecare dintre noi. Aceste două rugăciuni le-am putea socoti ca pe o spovedanie intimă, cu noi înşine, pe care trebuie să ne-o facem în fiecare seară şi dimineaţă.
3. De mare folos sufletesc sunt apoi cărţile de rugăciuni în care se găsesc povăţuiri asupra felului cum trebuie să ne facem mărturisirea păcatelor. Avem în aceste cărţi expuse păcatele după gravitatea lor: păcate de moarte, strigătoare la cer, grele, dacă împlinim sau nu faptele milei trupeşti şi sufleteşti, şi altele, lucruri care sunt în strânsă legătură cu Spovedania.
Făcând aceste lucruri înainte de spovedanie, ne dăm seama mai uşor de starea sufletească în care ne aflăm, ne dăm seama mai uşor dacă „casa noastră duhovnicească” este dărâmată sau numai avariată. În felul acesta suntem puşi în situaţia de a reflecta cu responsabilitate asupra stării noastre religios-morale.
În felul acesta pregătiţi duhovniceşte putem face un alt pas spre spovedanie, şi anume mărturisirea păcatelor, despre care nădăjduim să vorbim altă dată.
Dumnezeu să ne ajute ca să putem pune început bun ostenelilor noastre duhovniceşti.
