Să facem un exercițiu de
imaginație. Suntem în plină pustie, într-o țară ostilă. În arheologia căreia
sunt ascunse artefactele propriei existențe. Pe o căldură toridă. Hămesiți de
foame, dar mai ales arși de sete. Niciun protocol de interdicții ori sistem de
morală socială nu ne poate ține departe de galantarele cu roade ale pieței
cetății și nicio interdicție nu ne-ar putea ține rupți de singurul izvor cu apă
al cetății. Cam așa era cu Hristos și ucenicii Săi în ziua în care-l surprinde
Evanghelia cu femeia samarineancă. Siharul nu era un oraș mic. Era centrul unei
regiuni ostile iudaismului într-atât încât își construise propriul templu de
închinare. Care se vedea din locul ce ținea tradiția lor unită cu a iudeilor:
fântâna Iacov. Un teren din Samaria aparținuse cândva lui Iosif, cel vândut de
frații săi. Nu întâmplător, așadar, Hristos vine la această vână de apă. Nu
doar din sete, ci și din nevoia de a restaura o memorie. Cel ce avea să fie
vândut de frații Săi vine să bea apă din pământul celui vândut de frați. Cine
își aduce aminte de povestea vieții lui Iosif știe că frații săi îi înscenează
moartea, făcându-l dintâi pierdut într-o fântână seacă apoi vânzându-l (Facere
37.28-36). Știe și că, nevinovat, Iosif va fi aruncat de Putifar în temniță
(Facere 39.20-23) de unde doar duhul profetismului său, tâlcuitor veridic de
vise, îl va readuce la viață, mai mare peste grânele Egiptului. Cel Care se
apropie acum de Fântâna lui Iacov este Noul Iosif. Cel ce va fi vândut de
frați, căutat la poalele Crucii doar de cel mai tânăr dintre Apostoli, Ioan,
așa cum Iosif va fi căutat de cel mai tânăr dintre frați, Ruben. Și tot o
temniță va fi locul în care-i vor ascunde viața. Ceea ce-L deosebește pe
Hristos de Iosif, fundamental și definitiv, este Dumnezeirea Sa și Crucea
Golgotei – ce tocmai am lăsat-o timpului în urmă. Înviat, Domnul Hristos tot la
pâine își cheamă frații, la Pâinea Vieții, Trupul Său. Pe care cei intrați în
Sihar astăzi ca să cumpere mâncare nici nu o intuiesc însă.
La pragul fântânii, femeia samarineancă. Azi îi știm numele: Fotini. Atunci era
o femeie temătoare că un bărbat iudeu i se adresează. Dialogul este unul dintre
cele mai frumoase din Evanghelie. Domnul cere apă, femeia se ascunde după
regulile prin care pedepsești neavenitul: îi pomenești obrăzniciile prin care
neamul lui se ține departe de neamul tău („pentru că iudeii nu amestecă cu
samarinenii”, Ioan 4.9). Iisus își descoperă darul de a fi dăruitorul Apei
celei Vii. Apei Vieții. Femeia primește și dovada că Cel Care îi vorbește este
altfel de iudeu decât cei obișnuiți. Mai întâi aduce un argument de ordin
tehnic: cum ar putea El dărui cuiva apă de vreme ce nu are găleată. Căci femeia
știe că apa vie este apa din adânc, aceea care face atingere râului ce curge în
măruntaiele fântânii, care leagă fântâna de răul freatic. Domnul intră în jocul
ei. O trimite după bărbat, apoi îi descoperă că știe că a avut cinci bărbați și
acesta ce-l are nu este al ei... Un amănunt ce ține de ordinea intimă a femeii.
Copleșită, îl recunoaște de Prooroc și-i pune întrebare de prooroc. Este
întrebat Domnul unde este mai primită rugăciunea. Pe muntele Samariei
(Gharizim) ori în Ierusalim. Pentru răspunsul dat de Mântuitorul este așezată
Evanghelia aceasta în contextul așteptării Pogorârii Duhului Sfânt: „Vine
ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh
și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește” (Ioan 4.23), după
ce îi subliniase că „mântuirea vine prin iudei”. Discuții atât de adânci încât
par cu adevărat cuvinte vii, din pânza freatică a teologiei dumnezeiești. Când
Domnul spune „Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine
în duh și adevăr” (Ioan 4.24) femeii i se activează memoria culturii ei în
credință și mărturisind că așteaptă pe Mesia cel care se cheamă Hristos obligă
parcă pe Hristos să spună: „Eu sunt, cel Ce vorbesc cu tine” (Ioan 4. 26).
Dinaintea femeii acesteia înțelepțite prin dialog, ca printr-un examen, Hristos
se descoperă mai amplu decât dinaintea ucenicilor cuminți, cărora nu
întotdeauna le iese nota de trecere la examinare. Până la urmă femeia devine
Apostol în Sihar și în toată Samaria. Vestirea ei aduce roadă. Dialogul ei cu
Hristos, întrerupt de apostolii ce aduc de mâncare, uimește pe aceștia.
Domnului îi trecuse și de sete și de foame pentru că așa cum noi ne hrănim din
cuvintele Sale și El se odihnește în cuvintele noastre. Descoperindu-se ca
Mesia întrupat femeii, Domnul împlinește aceeași arătare dumnezeiască, în fond,
ca arătarea dinaintea femeilor mironosițe. Aici, desigur, Trupul Său nu este
transfigurat de Înviere. Dar nici nu cere hrană ori apă. După Înviere insistă
să mănânce și să bea tocmai pentru a le dovedi că nu este o nălucă, o simplă
arătare scăpată din lanțurile morții. Ci sfărâmătorul iadului.
O femeie povestind cu un Străin la ghizdul fântânii. Subiect de tablou, de
nuvelă ori... bârfă. Toate sunt transfigurate prin harul Evangheliei într-una
dintre cele mai frumoase întâlniri între înțelepciunea lui Dumnezeu și
istețimea omului. Un om păcătos, femeia avusese cinci bărbați și cel pe care-l
avea nu era al său, dar dispus să afle, să cunoască adâncurile de înțelepciune
ale Celuilalt. Dispusă să intre în dialog cu Străinul Acesta, femeia intuiește
că e ceva mai mult în El decât un simplu bărbat. O va simți aceasta și femeia
cu Mirul din Nain, nici ea foarte cuminte. Și înaintea unor astfel de femei,
Hristos își vădește înțelegerea pentru zbaterea umană de a intra în rânduială
și a se așeza pe Cale. Cum ar fi putut cunoaște Calea de vreme ce ea nu le
fusese vestită? De secole, funcționarii lui Dumnezeu îi învățau regulile de
circulație și semnele de circulație, dar nu le vestiseră și nu construiseră
Calea pe care toate acestea să aibă sens. Iar Calea nu putea să se împlinească
fără de Întruparea lui Hristos. În Duminica trecută, pe malul unui izvor
taumaturgic, un om paralizat îl cheamă pe Hristos la el cu nădejdea. Aceeași
nădejde și aici, la limita dintre pustie și săturare de apă, căci femeia știe
că Mesia va veni să vestească toate. Apa cea vie a nădejdii ce umple de răcoare
toate vasele așteptării. Inteligența bărbatului de la Vitezda și istețimea
luminoasă a femeii din Sihar, motive bune să înțelegem că doar cercetarea în
credință, aprinși de nădejde și luminați de dragoste a Adevărului ne face
creștini. În freatismul Bisericii, chipurile acestor doi oameni ce întâlnesc un
Străin și pleacă acasă cu un Prieten rămân icoanele vii ale dialogului cu
Dumnezeu. În fraze scurte, realiste, limpezite de așteptare, hrănite de
nădejde... În timp ce femeia se întoarce în cetate vestind pe Domnul („veniți
de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este
Hristosul?” – Ioan 4. 29), Ucenicii par dezorientați („Nu cumva I-a adus cineva
de mâncare?” – Ioan 4. 33). Este raportul între credința vie, venită din
auzirea vuietului Apei vii ce urcă în arterele podmolului așteptării lui Mesia
și credința cuminte, ce încă mai creștea după deprinderi culturale anterioare.
Duhul Sfânt va sparge tiparele aceste și le va așeza împreună, spre lărgirea
Împărăției lui Dumnezeu. Întrebarea femeii rămâne: Nu cumva acesta este
Hristosul? Gustase din răcoarea Apei celei Vii...
Pr. Conf. Dr. CONSTANTIN NECULA
