Ţăranul
român – şi nu numai el – nu face abstracţie de la acest mod de a vedea
lucrurile. „Reprezentarea lumii fenomenale a cerut un efort intelectual, dar ca
acesta să se producă a trebuit să aibă loc emoţii puternice; impulsurile şi
emoţiile nu au organizat nimic, dar ele au putut provoca organizarea”(BERNEA,
1997, p. 278). Întâi emoţia şi apoi organizarea pe considerentul gândirii.
Ceea ce înseamnă că produsele vieţii
şi civilizaţiei ţărăneşti şi nu numai
produsele în sine ci şi procesele sau drumul pe care un produs l-a parcurs până
la elaborarea sa finală, se compun nu numai din strategie intelectuală ca
urmare a combinatoricii gândirii. Gândirea şi judecata ţărănească sunt eclatant
prezente, dar modelând conţinutul emoţional al multiplelor şi variatelor
elemente care compun mediul de viaţă spaţio-temporal şi cauzal al satului
românesc. Emoţia apare la intersecţia ţăranului român cu tot ceea ce-l
înconjoară şi cu semnificaţiile pe care i le conferă locului şi timpului pe
care le trăieşte în registru propriu. Iar el, pe baza emoţiei, munceşte
„conceptual” la consolidarea propriei lui mentalităţi care ia forma tradiţiei
populare româneşti, corespunzând şi cu acele categorii estetice pe care
Călinescu le vedea ca pe nişte virtuţi ale creaţiei şi cântului popular.
Cred că neopozitiviştii care-şi pun
astfel de întrebări ca cea de la începutul materialului nostru văd doar o parte
din adevăr, unilateral ştiinţifică, adică partea produsului ţărănesc elaborat
şi finit, fără să ţină însă cont de întregul proces al elaborării produsului
respectiv şi care acoperă o acoladă de timp de cele mai multe ori extinsă
inter-generaţional. Mai mult decât atât, ţăranul român reprezintă o personalitate psiho-somatică
extrem de complexă, motiv pentru care contribuţiile etnopsihologice sunt
esenţiale (ŞEULEANU, 1994, p. 12 şi 14).
Se pare că atunci când se apleacă
asupra mentalităţii şi produselor populare, ştiinţei îi lipseşte câteva antene
prin care să poată percepe acele intuiţii si date emoţionale fără de care
rezultatul cercetării este reducţionist, impietând asupra realităţii existenţiale
concrete (BERNEA, 1997, p. 268).
E
ca şi cum atunci când vezi un om clătinându-se pe picioare zici că e băut. Şi,
într-adevăr, un om băut se clatină pe picioare; dar nu oricine se clatină pe
picioare e şi un om băut. Poate fi şi bolnav. Aceasta e o lupă reducţionistă.
Dacă până acum am schiţat câteva
cuvinte despre anumite necesităţi de îmbunătăţire metodologică la nivelul
cercetării universului valoric al satului românesc şi al ţăranului român, în
ce-a de-a doua parte a abordării noastre vom vedea mai aplicat cum se reflectă
o astfel de perspectivă metodologică asupra unor fapte concrete.
II. Emoţie – sens – ordine în viaţa
ţăranului român
Conform definiţiei general acceptate, emoţiile pot avea un
efect mobilizator sau dezechilibrant asupra persoanei. Asta depinde de raportul
lor cu raţiunea organizatoare. Ele dispun de impuls, de pasiune, iar rolul
raţiunii rezidă în gestionarea lor într-o anumită direcţie dorită sau spre un
anumit sens.
Constantin Noica spune că „tot ce ni se întâmplă, şi de
altfel tot ce se întâmplă universalului, trebuie să capete o aşezare şi un
echilibru, trebuie să fie în ceva, deasupra a ceva, cu ceva, spre ceva. Dar
un miracol, îndrăznim să spunem, al limbii române face ca o singură prepoziţie
să le înglobeze pe toate celelalte…este prepoziţia „întru”, care cuprinde şi face posibile… toate celelalte prepoziţii,
în spaţialitatea lor exactă” (NOICA, 2008, p. 174).
Aşadar, ţăranul român caută un sens şi o ordine în toate
lucrurile care îl înconjoară imediat sau cosmic. Asta o face pentru a-şi
disciplina fricile şi, în general, emoţiile care altfel l-ar năpădi şi i-ar
face viaţa un calvar. Emoţiile vin dintr-un depozit inconştient.
Din unghi freudian, emoţiile se cuantifică dedesubtul
pragului conştient al vieţii persoanei şi rămân acolo în stare latentă. Tot
ceea ce ne produce frică şi tot ce ne produce plăcere dar nu este acceptat din
punct de vedere al conduitei sociale, se sedimentează în inconştientul personal
al fiecărei persoane. Se pare că fantezia, visele şi chiar unele intuiţii sunt
poduri între conştient şi inconştient. Ele aşteaptă doar ocazia existenţială
favorizantă şi astfel îşi fac apariţia. Dacă nu sunt conştientizate, adică dacă
nu este clarificată originea şi mesajul lor, ele rămân la pândă şi izbucnesc
ori de câte ori au ocazia.
După Jung, alături de inconştientul personal mai este un
inconştient colectiv, un fel de moştenire arhetipală a tuturor experienţelor
umane din toate locurile şi timpurile. Aceste experienţe, zice Jung, se
transmit ereditar şi nu au fost niciodată conştientizate de către persoana care
le moşteneşte. Aceasta spre deosebire de inconştientul personal care conţine
lucruri pe care persoana le-a putut conştientiza şi care apoi au dispărut din
conştiinţă fiind uitate sau refulate (JUNG, 2003, p. 53).
Toate aceste lucruri, populează şi universul interior al
ţăranului român care prin efortul de a da un sens evenimentelor şi situaţiilor
din viaţa sa, îşi ordonează existenţa şi-şi domoleşte adâncurile emoţionale ale
unui trecut ancestral (inconştientul colectiv) sau mai apropiat (inconştientul
personal). „În cazul poporului român, chiar atunci când îi cercetăm viaţa şi
formele tradiţionale, suntem în faţa unei societăţi evoluate. Dar nu e mai
puţin adevărat că în interiorul său s-au păstrat elemente şi forme foarte
vechi, de înaintea erei noastre, bogate zăcăminte depuse în timp, ceea ce face
ca fenomenul ca atare să intereseze etnologia şi, în cazul nostru,
etnopsihologia” (BERNEA, 1997, p. 280).
Pentru a-şi linişti viaţa, ţăranul român i-a fixat nişte
cadre care corespund legii sau rânduielii şi care se constituie în cauze explicative
la tot ceea ce-i provoacă teamă sau disconfort existenţial. Uneori există şi
riscul ca aceste legi să nu corespundă logicii clasice.
De
exemplu, să luăm legenda facerii lumii cu ariciul şi cu albinuţa. Pentru
frumuseţea limbii o voi cita in extenso: „Ci-că la început, când a făcut
Dumnezeu cerul şi pământul, s-a brodit de a făcut pământul mai mare decât cerul
şi nu încăpea pământul subt cortul cerului, nu se mai vedea nici soarele, nici
picătură de ploaie sau fulg de zăpadă. Ce să facă Dumnezeu ca să dreagă
lucrurile. Să ceară sfat de la arici. Cheamă pe albină şi o trimite la arici.
Albina se duce şi-i spune: „Uite, nene arici – cum o fi zis ea pe-acolo – m-a
trimis Dumnezeu să te întreb: cum ar putea să bage tot pământul subt cer?” „Şi
tocmai la mine te-a trimis, la un ghemuit ca mine? Da’ ce ştiu eu, zice ariciul
cu supărare. Du-te, de-i spune, că nu mă pricep eu la d-al de astea!” Albina
plecă, dar în loc să iasă pe uşă, se aşeză pe clanţa uşii, iar ariciul crezând
că a rămas singur începe a dondăni: „Hm, el, Dumnezeu, după ce şi-a bătut joc
de mine şi m-a făcut aşa de ghemuit şi de urât, cum ar pofti să-l învăţ cum să
micşoreze pământul. De ce nu mi-a dat putere multă să strâng pământul în labe
până s-o încreţi, să se facă munţi şi văi, să vezi atunci cum încape!” Sbîîîr!
atunci şi hoţoaica de albină de pe clanţa uşii şi fuga cu vestea la
Dumnezeu”…Astfel făcu Dumnezeu munţii şi văile” (BLAGA, 1972, pp. 224 – 225).
Dincolo sau dincoace de orice
logică, pe ţăranul român nu l-a interesat dogmatica creştin-ortodoxă care
învaţă despre atotputernicia şi atotştiinţa divină. Pentru sistemul lui de
credinţe, faptul că Dumnezeu este sensul explicativ suprem a tot ceea ce există
nu este în contradicţie cu improvizaţia unei slăbiciuni a Creatorului care ar
avea nevoie de înţelepciunea ariciului pentru modelarea lumii. Pentru ţăran,
învăţământul suprem al parabolei este că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi, în
consecinţă, orice se întâmplă sub cer şi sub soare este sub ştiinţa şi legea
Lui. Altfel spus, ordinea pe care El o stabileşte la nivelul obiectiv de
existenţă a lumii şi pe care ţăranul român o percepe ca pe o lege universală,
îi dă acestuia din urmă senzaţia ordinii şi siguranţei subiective. Că se poate
crea ceea ce noi astăzi am putea considera ca fiind o contradicţie logică sau
dogmatică, acesta este ultimul lucru la care ţăranul român se gândea (BERNEA,
1997, pp. 281 – 283).
Zilele trecute discutam cu o bătrânică de aproape nouăzeci
de ani din satul Felmer, comuna Şoarş, de lângă Făgăraş. Se văita de una de
alta şi zicea din timp în timp: „Doamne ajută-mă!”, „Doamne ia-mă la Tine!” Am
întrebat-o despre suflet şi ce crede că se întâmplă cu sufletul după ce moare.
„Să duce în pământ, maică, odată cu trupul”, mi-a răspuns. Ce să-i mai spun eu
de eshatologie şi despre filosofia creaţională a trupului şi sufletului şi ce
se întâmplă cu ele până la Judecata finală şi după aceea. Însă vocea ei fermă
şi ochii plini de sens atunci când spunea „Doamne ajută-mă!”, m-au lămurit. Ea
credea pur şi simplu şi, cu toate argumentele mele, nu cred că-i mai putea
adăuga ceva. Acesta e ţăranul român de azi şi de ieri, aceasta e credinţa lui
şi aceasta e tradiţia lui.
Pentru el, sensul vieţii reprezenta
şi încă reprezintă prioritatea supremă, indiferent de forma pe care acest sens
o avea. „Va fi fiind” un sens al vieţii îşi spunea românul, pentru care tot
ceea ce i se întâmpla în viaţă nu depăşea dificultăţile de acceptare a unui
„tragic difuz”. Totul era atenuat şi măsurat de credinţa sa în Dumnezeu. Pentru
român „lumea asta nu-i a mea, ceaialaltă nici aşa”(NOICA, 2008, p. 166).
Nu
mai conta forma şi conţinutul informaţional oficial al acestei credinţe într-un
stăpân al lumii. Pentru el e suficient de liniştitor să ştie că lumea are un
Stăpân, tot aşa cum în Biserica din mijlocul satului şi în jurul căreia
comunitatea se coagula, trăia, moştenea şi transmitea mai departe valori, idei,
credinţe…sub chip de jocuri, doine, poezii, strigături, bocete… .
Putem concluziona odată cu Bernea,
spunând: „În acest întreg al lumii, o realitate complexă, dar nu infinită,
ordonată, dar nu statică, provocatoare de întrebări şi nelinişte, dar nu de
durere morbidă, în acest întreg al lumii şi vieţii plin de mister, dar nu
fantomatic, ţăranul român a putut descifra la nivelul lui tot ce punea în
evidenţă această realitate obiectivă, larg dotată, în dialog cu una subiectivă. (BERNEA, 1997, p. 285)”
Cauzalitatea din spatele lumii şi al
vieţii ţăranului român depăşea cu multe nuanţe necesitatea existenţială oarbă.
În mod obiectiv, Dumnezeu e la cârma tuturor lucrurilor şi această
obiectivitate răspunde nonsamavolnic subiectivităţii umane care o atenuează pe
prima prin acţiune ritualică şi obicei tradiţional. Astfel, universul emoţional
al ţăranului român se liniştea şi, Dumnezeu ştie, poate că chiar mai mult decât
atât.
Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
