Rectorul Universității bucureștene, dl Mircea Dumitru,
a organizat câteva dezbateri despre
starea Europei și m-a invitat să le vorbesc studenților despre dimensiunea
religioasă a continentului în zilele noastre. De observarea acestei dinamici se
ocupă diverse laboratoare sociologice, unități ale Comisiei Europene, institute
de cercetări, think-tank-uri, ONG-uri
și, firește, înșiși creștinii din feluritele state-membre, existențial preocupați
de faptul religios. Dispunem de statistici actualizate, de sondaje, analize
academice umaniste sau teologice, dar și de libertatea de mișcare grație căreia
dialogăm cu felurite comunități, laice, ecleziastice, monastice, așa cum ne
confruntăm argumentele cu tabăra atee, agnostică, radical-progresistă. Pe
scurt, tabloul continental e vibrant și schimbător, deschis spre sinteze și
controverse, expus la neînțelegeri și generalizări, dar și la clarificări
oneste și bilanțuri de etapă judicioase. În democrație, pluralismul e firește
centrifugal și fragmentator. Dar arhiva, muzeul, patrimoniul in situ și mărturisirea vie combat zilnic
amnezia (mai mult sau mai puțin ”organizată” ideologic). Pornind de la
conștiința acestui context policrom, le-am vorbit studenților despre o Europa christiana care merită cunoscută
detaliat, fără etichetări sumare. Ideea că Vechiul Regim (adică Europa
pre-revoluționară) ar fi fost compact creștină și că modernitatea e inevitabil
ostilă religiei trebuie corectată prin cunoaștere istorică, răbdare
epistemologică și deschidere binevoitoare.
În Spania mozarabă a veacului X, regii de Castilia și
Leon își rezolvau rivalitățile ploconindu-se la curtea somptuoasă a califului
de Cordoba. Bizantinii și latinii s-au ciondănit mereu pe chestiuni dogmatice,
luptându-se în fundal pentru supremație jurisdicțională și politică. Bazileii
au negociat constant cu Bagdadul și Damascul islamizate, așa cum țarii bulgari
s-au aliat uneori cu arabii sau otomanii, contra romeilor. Schisma protestantă
și ofensiva Contra-reformei tridentine au generat războaie confesionale cu greu
resorbite sub deviza cuius regio, ejus
religio. Cronica noastră bimilenară e punctată de conflicte, dezbinări și
vanități dizolvante. Așa că nici contrastul actual dintre statele
post-comuniste, noi membre UE, și ”nucleul dur” de state-fondatoare UE,
regrupate orgolios pe conturul fostului imperiu carolingian, nu trebuie văzut
ca o noutate catastrofică. Situația, ce-i drept, e paradoxală: europenii
occidentali post-belici au ales partide creștin-democrate și s-au bucurat de
libertatea credinței. Generația lui Mai 1968 a rupt contractul social bazat pe valorile
Evangheliei și a extins drepturile omului într-o cheie rebelă, secularizantă.
În schimb, generația post-comunistă, crescută în dictatura ateismului
științific (și a persecuției fățișe față de Biserică) a revenit la credință,
socotind-o ca parte a identității naționale și europene. Altfel spus,
resurecția faptului religios s-a produs acolo unde golul spiritual fusese cel
mai dramatic. Acum, din pricina efectului de ”bulă” social media, mulți polonezi, unguri sau români sunt tentați să
reia teza ”cruciadei” răsăritene contra imigrației (care afectează doar statele
apusene mai dezvoltate) și să apere Occidentul de el însuși, dându-i lecții de
morală, sau militantism creștin. Această atitudine riscă să fractureze unitatea
profundă a UE, mai ales după Brexit. Și să dea apă la moară populismului
xenofob, la pachet cu eurasianismul promovat de Kremlin. Cred că trebuie să
cultivăm moderația realistă și să ne folosim libertatea democratică de a-L
mărturisi pe Hristos (inclusiv prin misiunea ortodoxă în societățile apusene,
unde trăiesc peste patru milioane de români). Nu vom afla planul Lui Dumnezeu
cu popoarele Europei dacă facem eroarea de a confunda religia cu ideologia, fie
ea conservatoare. Civilizația europeană, înrădăcinată în Revelație, va
supraviețui dacă ne vedem laborios de propriile comunități, în duh irenic și cu
nădejdea că Pronia va inspira atât politicienii, cât și electoratele, salvând
cu decență și curaj ce-i de salvat. Să facem ce ne stă la îndemână, spre binele
comun, fără a ne supraestima forțele și ambițiile ”continentale”.
Teodor Baconschi
