Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

vineri, 31 mai 2019

SATUL în tezaurul nostru folcloric – temei și orizont al sufletului românesc (II)

Imagini pentru pr calin samarghitanNe vom opri însă doar asupra unor teme ale cunoscutei balade populare, teme care anticipează (dacă luăm în considerare ipotezele originii sale precreștine; la Miron Scorobete – mai apropiat de noi) sau care oglindesc o atitudine profund creștină în fața morții. Viziunile simpliste și simplificatoare de azi asupra Mioriței nu sunt noi. Le găsim și la Victor Eftimiu (în 1942, reluat de comuniști în 1948 și bineînțeles după 1990, odată cu începutul noii încercări ce demolare a sufletului românesc), viziune care propunea scoaterea baladei din cărțile de citire din școli. Inclusiv conceptul de „spațiu mioritic” al lui Blaga a fost contestat la vremea lui, iar Nicolae Iorga nu avea să se împace niciodată cu imaginea pe care Blaga a conturat-o satului românesc în plenul Academiei. Dacă ar fi să concentrăm obiecțiile la adresa supra-cuvântătoarei miorițe, le-am putea concentra astfel: că e vorba de un simplu conflict profesional între oieri pe drumurile transhumanței, ori că ar fi expresia unui fatalism ancestral al românului, prelungit în resemnare și o atitudine pasivă în fața pericolului, pasivism care ar împiedica progresul și dezvoltarea economică. Petru Ursache, în prefața ultimei ediții a „Dosarului mitologic” amintit, le numește pe toate acestea o regretabilă fundătură, ca și cum am spune că experiența zeiței Iștar, drumul lui Orfeu ori Epopeea lui Ghilgameș sunt simple aventuri, inutile și cu final dezamăgitor [Petru Ursache, Miorița. Dosarul mitologic al unei capodopere, Editura Eikon, 2015, p. 6]. În fața unei societăți care a pierdut sensul tradiției este anevoie să propui înțelegerea unor categorii ce provin din straturile cele mai adânci ale gândirii mitice, dar vom încerca totuși să o facem cu tot riscul (sau farmecul?) de a vorbi în deșert. Pe larga plajă a moștenirii noastre folclorice doar cineva deprins cu vederea lucrurilor inteligibile (cum spun Sfinții părinți), dincolo de cele naturale și imediate, ar mai putea distinge reacția ancestrală a săteanului în fața marilor provocări existențiale, reacție ancorată totuși în moștenirea mitică și mistică, mai mult sau mai puțin conștientizată. În anii 1940 Lucian Blaga vorbea despre „satul-idee”, acel sat care se socotește centrul lumii, un sat autentic, conștient, treaz, atemporal, prelungit în mit. De aici, din acest centru, se deschide apoi orizontul creației populare, cu tot belșugul ei de nuanțe și subînțelesuri, prin situarea săteanului „pe linia de apogeu a copilăriei”, spune Blaga în același discurs de recepție la Academie, făcând diferențierea între copilăria la oraș, „în cadru fragmentar și în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizației” și copilăria la sat, „în zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie”. De cele mai multe ori pentru copil marginile satului erau marginile lumii, erau marginile ființei, ale existenței, iar dincolo de anumite granițe treceai de-a dreptul în lumea metafizică a unor legi ce nu se mai supuneau legilor lumii, treceai în mit și legendă. Mai mult, anticipând viitoare obiecții aduse viziunii sale, Lucian Blaga își dă seama că acest sat-idee s-a pierdut, că ceea ce cu o sută de ani în urmă trăia în conștiința fiecărui adult din sat, mai trăia în vremea lui doar în conștiința copiilor și ne întrebăm noi astăzi, oare măcar în conștiința copiilor mai există, sau s-a pierdut și de acolo? Blaga se exprimă foarte limpede că e departe de el dorința de a se menține în cadrul realizărilor sătești, ci el încearcă să genereze în sânul intelectualității românești dorința de a edifica o cultură românească majoră. Iar aceasta, continuă Blaga, nu se realizează doar prin elanul geniului creator, ci, mai degrabă, prin „posibilitățile imanente ale unei matrici stilistice colective”, lucru pentru care s-ar impune imperios un „examen stilistic al culturii noastre populare”. Aici sunt temeiurile și esențele de la care ar trebui să plece orice analiză și orice judecată a creației noastre populare. Satul iese din mit și coboară în mit, făcând abstracție de contextele temporare. Ființa satului este atemporală, metafizică și transcende limitele imanente ale unei înțelegeri conjucturale, social-politice ori ideologice. 

Pr. Dr. Călin SĂMĂRGHIȚAN