Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

vineri, 31 mai 2019

Chemare şi răspuns


Sunt din ce în ce mai convins că viaţa liturgică este condiţionată de starea duhovnicească a credinciosului şi implicit de calitatea inimii sale.
Imagini pentru pr cristian munteanuNu mai ştiu sigur cine spunea că tragedia omului contemporan este aceea că vieţuieşte în afara inimii sale prin tot ceea ce trăieşte diurn fie că vorbim de gânduri, muncă sau rugăciune.
Prezenţa liturgică ne dă prilejul de a pătrunde în inima noastră şi de a ne întoarce la ea precum fiul risipitor la casa tatălui său, conştienţi că raţiunea tuturor strădaniilor noastre duhovniceşti este cea de a ne reaminti că lumea aceasta e trecătoare. Numai lucrarea pe care o săvârşim în inima noastră ne va însoţi în veşnicie.
De aceea procesul de vindecare sufletească a omului ar trebui să fie grija fundamentală a Bisericii pentru că suferinţa sufletească există în omul în care nu funcţionează cum trebuie activitatea minţii (nous) înlăuntrul său. Adică atunci când mintea omului e plină de gânduri, rele şi bune deopotrivă.
Părinţii spun că oricine nu a trecut de curăţirea sufletului de patimi şi nu a ajuns la starea de luminare cu ajutorul Harului Duhului Sfânt este suferind sufleteşte. Suntem tentaţi să credem că această stare de curăţire este intangibilă omului contemporan că vorbim de un ,,maximalism” duhovnicesc neverosimil omului din lume. Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: care este creştinul ortodox normal? Răspunsul ar fi imediat: cel curăţit şi luminat! Cel care face ca drumul între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul lui (al omului) să fie viu.
Paul Evdochimov ne face atenţi că există anumite corespondenţe între fazele fiecărei vieţi spirituale ca şi în ritmul diferitelor vârste. Iar a-ţi înţelege ,,crucea” înseamnă a intui datele destinului tău, a-i descifra sensul şi a-l înţelege, în definitiv. Pentru că lucrarea vieţii spirituale presupune înaintarea pas cu pas şi vădeşte ritmul propriei creşteri.
Omul ,,curat şi luminat” este cel care a pătruns curajos în propriile adâncuri întunecate exersând puterea judecăţii de sine printr-o vedere foarte realistă a stării proprii. Sintagma socratică: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, este revelatoare şi în viaţa Pustiei: ,,nimeni nu poate să cunoască pe Dumnezeu dacă mai întâi nu s-a cunoscut pe sine”.
Această ,,cufundare”, spunea Evdochimov, trebuie făcută ca un ,,scafandru ascetic" având ca reazem duhul deosebirii duhurilor ca să-ţi cercetezi adâncurile populate de năluciri şi să-ţi vezi în chip simţit voinţa păcătoasă şi moartea care te aşteaptă. Şi nu poţi să ajungi la această stare decât cu smerenie. Nu poţi să-ţi cercetezi ,,adâncul propriu” fără smerenie. Ea este o virtute pe care o vedem la celălalt, dar pe care n-o putem vedea la noi înşine. Iar cel ce spune că e smerit se pare că e doar un biet înfumurat.
Smerenia înscrie credinţa în existenţa de zi cu zi şi-i conferă o realitate de bun simţ prin îngrijorarea de a nu-ţi pierde viaţa în iluzii, în pântecele mereu nesătul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. (Olivier Clement)
Interesant de observat la Sfinţii Părinţi că virtutea smereniei nu înseamnă a te schimba pe tine într-un anume fel, ci a te menţine la măsura dată de Dumnezeu. Noi confundăm adesea smerenia cu un fel de umilinţă gratuită sau cu o formă ipocrită prin care ne arătăm, de fapt, mândria.
Această ,,măsură dată de Dumnezeu” presupune o metanoia continuă cu ajutorul vieţii duhovniceşti. De fapt omul duhovnicesc este un sfânt care mărturiseşte despre sine că e păcătos. Care dintre noi mai spune azi, cu toată inima, că e păcătos, având conştiinţa păcătoşeniei sale?
Omul care ni se propune azi este tipul de ,,mitocan cosmetizat”, pe care nu-l dibuieşti dintr-o ochire. Are Adina Coman în volumul ,,Povestea preaiscusitului Dom’ Scârţ şi a cutiei cu scrisori”, portretul acestui tip de mitocan, din care am să citez câteva rânduri: ,,E adeseori instruit, dar nu şi educat, are ceva artificial în comportament; nu face lucrurile după cuviinţă, cum se cer, inovează, face mereu alte reguli...nimic nu e ,,suficient de”...pentru a fi admirat, acceptat, aprobat, totul este criticabil...nu e niciodată vinovat de ceva – e îndreptăţit să facă lucrurile care i se reproşează; e inadecvat în mod spontan şi perseverent – critic când se cere să fie admirativ, familiar când se cere să fie reverenţios, frivol, când se cere curtoazie, glumeţ, când se cere sobrietate, pompos, când se cere modestie...ţâfnos şi reactiv la nimicuri, nepăsător, când se cere intervenţie/luare de poziţie...”, textul e mult mai lung şi mai dezvoltat. Cu greu reuşesc să nu mă regăsesc într-o formă oarecare în profilul mitocanului cosmetizat.
Imaginea lui ne e la îndemână şi o folosim de multe ori fără să realizăm că ne defineşte şi pe noi.
La sihaştrii, smerenia este arta de a afla care ţi-e locul: omul care a ajuns să cunoască măsura neputinţei sale, a ajuns la desăvârşirea smereniei.
E o temă la care am putea medita mai profund făcând drumul dintre chemare şi răspuns mai verosimil prin smerenie.
Pare încurajator răspunsul pe care avva Antonie îl primeşte la întrebarea: Oare cine se va mântui? – Smerenia, dar cât de greu ne este s-o avem?

Pr. Prof. Dr. Cristian MUNTEAN