Urmărind îndumnezeirea omului
după har, Biserica propune fiecărei generații de credincioși o ”agendă”
maximală, întemeiată pe ideea de urcuș spiritual nesfârșit. Nu adresează această
chemare unei anumite categorii, ci tututor celor botezați. Doar encratismele și
gnosticismele care au virusat paleo-creștinismul vizau mântuirea exclusivă a
unei elite de inițiați. Creștinismul ortodox lucrează cu paradoxuri
democratice: priviți sinaxarele (și citiți hagiografie) pentru a vă convinge că
printre sfinții Lui Hristos se regăsesc inși de toate condițiile sociale,
intelectuale și profesionale. Ba chiar și ”nebuni întru Hristos” – ajunși
printre casnicii Domnului după o viață terestră de marginali absoluți. Această
diversitate cuprinzătoare transpune mesajul filantropiei divine și chestionează
pedagogic aparențele. Să nu ne luăm după opinii, preconcepții și nici după
verdictul, cel mai adesea eronat, al mulțimilor. Dumnezeu ne privește prin alte
lentile, cu alte gânduri și concluzii decât ne privim noi întreolaltă. În fața
tronului Său de judecată nu mai operează pătimașele manevre și mistificări din
această viață. Oaia cea pierdută, fiul risipitor, tâlharul mântuit – iată
metaforele care ne sugerează ceva din logica inversă a ordinii transcendente.
Dumnezeu cunoaște adâncul sufletesc al fiecăruia, îi străvede intențiile și
faptele, măsoară adâncimea pocăinței, respinge falsa virtute și despoaie
fariseismul, așa cum descoperă pepita de aur a virtuții salvatoare în sufletele
torturate de îndoială și disperare.
Din convingerea rezumată
anterior pare să decurgă anti-elitismul reflex al Bisericii, deși... ”mulți
chemați, puțini aleși”. Nu e, fără discuție, un anti-elitism de felul celui
inspirat prin lupta de clasă promovată sălbatic de comunism. Nici unul
inclusiv-democratic, în sens politic modern. E aici mai curând aprehensiunea
biblică (paulină și, parțial, patristică) față de ”filozofi” – ca vase în care
se descarcă vanitea gândirii autonome. Dacă nu e cumva moderată, această
terapie anti-gnostică (nu ne mântuim prin cunoaștere, ci prin credință, fapte
bune și harul divin) poate alimenta, din păcate, deprecierea muncii
intelectuale. Susțin că filozofia s-a emancipat (nemafiind slujnica medievală a
teologiei) și a fost la rândul ei contropită de spiritul științelor exacte și
pentru că Biserica a dus prea departe retincența față de puterea apologetică a
intelectului căutător. Supusă presiunii crescând anti-clericale și seculariste
a culturii contemporane, Biserica are poate chemarea de a reabilita proactiv
prestigiul competenței intelectuale și interesul rațional de a-și grupa elita
proprie, ajutându-i misiunea. Nu mă refer numai la intelectualii
publici (formatorii de opinie cu notorietate națională), ci la toate
resursele umane din câmpul culturii.
Recent, Editura Polirom mi-a
trimis noua traducere a corpusului areopagitic (Despre
numele divine și Teologia mistică), într-o
ediție bilingvă perfect încadrată academic (studiu introductiv, glosar, note,
bibliografie) prin osteneala unei tinere cercetătoare – Marilena Vlad. După un
doctorat în Franța, această specialistă în neoplatonismul târziu a reluat
demersul Părintelui Stăniloae, redând actualei generații educate unul dintre
cele mai influente texte din teologia creștinismului răsăritean. E deci o muncă
obiectiv ”cuantificabilă” în aria BOR, făcută din pasiune personală, cu
instrumente filologice rafinate și competențe limpezi de istorie a ideilor. Cu
alte cuvinte, dincolo de pastorația clericală, de magisteriul ierarhilor și
travaliul teologiei de cabinet, Biserica e ajutată în lucrarea sa și de
asemenea figuri laice, de universitari serios angajați în studiul tradiției.
Personal, aș recomanda identificarea mai riguroasă a unor asemenea oameni și
condeie, gruparea lor în proiecte binecuvântate eclezial și cultivarea lor
amicală, spre mai buna înarmare a Ortodoxiei cu instrumente de dialog, polemică
și cucerire a teritoriilor simbolice unde se decide prestigiul (așadar
impactul) mesajului evanghelic în largul societății contemporane. Să adunăm,
așadar, căci nu prea mai e timp de risipă...
Teodor Baconschi
