„În porturi deschise spre taina marilor ape/Am cântat pescarii, umbre înalte pe valuri,/[...] am visat lângă
oi cu ciobanii/și-am așteptat în prăpăstii cu sfinții./Acum
mă aplec în lumină/și plâng în târziile rămășițe/ale stelei
pe care umblăm.” (Lucian Blaga – Tristețe metafizică)
Cobor spre satul românesc ca înspre mama acasă și
urc spre satul românesc ca înspre cheia de boltă pe care
se spijină cerul. Adevăratul tezaur al satului nostru românesc, expresie și matrice a sufletului nostru, izvor de la care pleacă
de fapt și marile opere literare de la noi, este bineînțeles
creația folclorică. Ea este cea care a adăpat necontenit
inspirația scriitorilor și totodată cea care a și dat temele
majore ale creațiilor acestora. Iar prima operă, capodoperă!, la care m-aș opri, atât datorită importanței sale, dar și
datorită readucerii controversate a ei în actualitate, este
balada populară Miorița.
Începem prin a aminti un studiu foarte interesant, în
care Miron Scorobete afirmă că în Miorița există un „duh
hristic” [Carte publicată sub pseudonim: S. Coryll, Valahia în cartea Genezei, Editura Promedia Plus, 1996] care
ființează în cele mai adânci substraturi ale baladei, nu la
suprafață, deci nu ca element preluat. Seninătatea cu care
păstorul privește moartea se regăsește în chipul păstorului
cel bun care-și pune viața pentru oile sale. Prin sufletul
„măicuței bătrâne” îndurerate ghicim cum „trece sabia”
prin inima Maicii Domnului. Iar când ciobănașul spune că
și după moarte „să fiu tot cu voi” suntem martorii unei parafrazări a sfârșitului Evangheliei de la fiecare botez (”Eu
cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului”; Matei
28, 20). Dar Miron Scorobete merge chiar mai departe în
studiul său, afirmând că crima ce se petrece acolo este
ecoul crimei originare a lui Cain asupra fratelui său Abel,
aducând argumente foarte convingătoare pentru ipoteza
originii precreștine a cunoscutei noastre balade populare.
Creația folclorică nu este opera unui singur autor ci
este un construct social de-a lungul veacurilor reflectând
expresia și experiența acumulate de mai multe generații.
Măreția creației folclorice constă în faptul că, fiind expresia unei colectivități, depășește limitele subiectivității
individuale umane, nu rămâne prizoniera stilului individual al unui autor sau altul, ci se circumscrie acestora, alunecând înspre obiectivare, cizelând prin faceri și refaceri
succesive expresia experiențelor definitorii, capitale, care
prin repetare, experiere în diferite împrejurări conturează
și adâncesc ceea ce Blaga numea a fi „matrice stilistică”.
În finalul cărții „Orizont și stil”, primul volum din „Trilogia culturii”, Lucian Blaga arată că „matricea stilistică”
poate fi „substratul permanent pentru toate creațiile de o
viață întreagă ale unui individ, [...] poate fi asemănătoare
până la echivalență la mai mulți indivizi, la un popor
întreg sau chiar la o parte din omenire în aceeași epocă”
[Lucian Blaga, Orizont și stil, Humanitas, p. 172-173],
este ca „un mănunchi de categorii care se imprimă, din
inconștient, tuturor creațiilor umane. [Ibidem, p. 176] În
discursul prilejuit de primirea lui Lucian Blaga în Academia română, acesta face un inegalabil elogiu al satului românesc pe care îl arată a fi „creatorul şi păstrătorul culturii
populare, purtătorul matricei noastre stilistice.” [https://
jurnalspiritual.eu/lucian-blaga-elogiul-satului-romanesc/]
Deschiderea Mioriței spre semnificațiile ei ontologice
o face fără îndoială Lucian Blaga, cel care va și promova specificitatea ei pentru spiritualitatea românescă. Iar
studiul cel mai complet al Mioriței îi aparține probabil
lui Petru Ursache, „Miorița. Dosarul mitologic al unei
capodopere”, unde face un adevărat „comparatism mitologic”.
Pr. Dr. Călin SĂMĂRGHIȚAN
