Cu mai bine de cinsprezece ani în urmă vizitam în Insula Man (dependentă de Coroana Britanică, situată în Marea
Irlandei, între Irlanda şi Anglia), un sat perfect conservat
– Cregneash în care copiii erau aduşi şi învăţaţi să observe
viaţa de odinioară a satului şi modul în care se preparau
anumite produse, de la coacerea pâinii şi până la mulsul
oilor. Ce mi-a dat de gândit nu era neapărat ,,muzeul satului”, pentru că avem şi noi ,,cultură”, ci satul ca muzeu,
oamenii conservaseră unul din ultimele sate integral pentru
a nu-şi pierde identitatea şi a-şi aminti originile. O făceau
într-un mod cât se poate de viu şi de firesc trăind istoria
timpului prezent.
Aş porni de la aserţiunea ,,Elogierea satului şi afurisirea oraşului nu sunt atitudini care să dea soluţii pentru
viitoarea sută de ani a României centenare déjà (!)”, pe
care o face părintele George Piţ, pentru a mă face înţeles
că întoarcerea spre satul lui Blaga nu reprezintă o sublimare a unui spaţiu ideal în detrimentul celui civilizator,
ci o recunoaştere a satului românesc creator şi păstrător al
culturii populare, ,,purtătorul matricei noastre stilistice”,
cum ar spune poetul. Dar tocmai acest lucru face din satul
blagian o proiecţie a unui spaţiu ideal destinat să satisfacă
aspiraţiile cele mai adânci ale poetului.
Dacă ar fi să ne referim la poezia cu care îşi începe
,,amintirile” în ,,Hronicul şi cântecul vârstelor”: ,,9 mai
1895” am putea conchide împreună cu poetul că satul se
integrează într-un destin cosmic din care poetul face parte:
,,Sat al meu, ce porţi în nume/ sunetele lacrimei,/ la chemări adânci de nume/ în cea noapte te-am ales/ ca prag de
lume/ şi poteca patimei./ Spre tine cine m-a-ndrumat/ din
străfund de veac,/ în tine cine m-a chemat/ fie binecuvântat/ sat de lacrimi fără leac/”.
A ne întoarce pentru o clipă la satul lui Blaga înseamnă
a ne reîntoarce în intimitatea identităţii româneşti care pentru Blaga se integrează în două idei de forţă: participă la existenţa cosmică şi se salvează de sentimentul timpului,
devine atemporal.
În ce măsură ne ajută această reflexie asupra satului
românesc de azi ar fi o întrebare care s-ar impune şi ar fi de
bun simţ în contextul în care această epocă a postmodernităţii şi a multiculturalismului plasează adesea Ortodoxia
în zona unei ideologii naţionalist-religioase strâns legată
de anacronismul social şi cultural, cu alte cuvinte o religie
a trecutului.
O întoarcere la ,,vatra” satului românesc s-ar înscrie pe
linia lui Wilhelm Wundt care a determinat prin masivul
său tratat de ,,Psihologie a popoarelor” trecerea printr-un
proces de naţionalizare şi de găsire a elementelor identitare
care să deosebească etniile între ele. Acest proces devine
necesar în această eră a globalizării pentru că implică o
nouă perspectivă a identităţii etnice pe care Blaga a găsit-o
inspirat în ,,Spaţiul mioritic”. Satul românesc, aşezat în jurul bisericii şi al cimitirului,
părea aşezat chiar în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor
,,Satul, spune Blaga, nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice, ci fixează
chiar centrul lumii. A trăi la sat înseamnă a trăi în zariştea
cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat de veşnicie”.
Blaga ajunge invariabil la metafizică indiferent de punctul
din care pleacă în cercetarea specificului românesc. Altfel
cum am putea interpreta poezia: ,,Sufletul satului”: ,,Copilo pune-ţi mâinile pe genunghii mei/ Eu cred că veşnicia
s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet/ şi inima-ţi
zvâcneşte mai rar/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept/ ci adânc
în pământ undeva./ Aici se vindecă setea de mântuire/ şi
dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de
lut./ Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/
ca un miros sfios de iarbă tăiată ,/ ca o cădere de fum din
streşini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte înalte./”
Chiar Blaga mărturiseşte în amintirile sale (Hronicul...):
,,Satul era pentru mine o zonă de minunate interferenţe, aci
realitatea cu temeiurile ei palpabile se întâlnea cu povestea
şi mitologia biblică ce-şi aveau şi ele certitudinile lor”.
S-a spus de multe ori că satul lui Blaga e mai mult
o utopie decât o amintire idealizată. Şi totuşi, ficţiunea
propusă de Blaga e în acord cu nevoia lui adâncă de un
asemenea spaţiu prin reevaluarea culturii populare. El era
convins că tradiţia noastră e ,,matricea stilistică” în stare
binecuvântată şi e fără vârstă ca frunza verde pentru că
face parte din logosul inconştient. Iar o despărţire de ea
ar însemna apostazie.
Pe acest ,,culoar” s-ar putea regândi o întoarcere la frumuseţea satului românesc care a conservat patrimoniul
identităţii etnice prin port şi tradiţii.
Trebuie să recunoaştem că satul de azi trece prin mutaţii
în planul valorilor şi credinţelor umane datorate accelerării
proceselor economice şi sociale. N-ar trebui să ne fie teamă de ,,spiritul vremii” atâta vreme cât avem conştiinţă şi
păstrăm ceea ce ţine de identitatea noastră–Satul. Fireşte
că nu-l vom putea păstra într-o încremenire anacronică, ci
se va regla de la sine pe măsură ce vom fi tot mai conştienţi
de datul nostru românesc, iar dacă lumea se va ,,globaliza”
(ceea ce pare destul de utopic azi) la noi va avea structura
spaţiului mioritic al lui Lucian Blaga.
Pr. Prof. Dr.
CRISTIAN MUNTEAN
