Pr. Lect. Dr. Ioniţă Apostolache
Între
cei mai fervenţi contestatari ai creştinismului din primele veacuri se
regăseşte filosoful păgân Celsus. Despre el se crede că ar fi
trăit în vremea împăratului Nero (cca 54-68) sau pe timpul împăratului Adrian
(cca 117-138) şi ar fi fost originar din Roma. Cea mai importantă lucrare a sa
„Cuvânt adevărat”, care, deşi distrusă ulterior în întregime [Deşi nemenţionată
expres în edictul din 16 aprilie 449, semnat de împăraţii bizantini Teodosie II
şi Valentin III, moştenirea scrisă lăsată de Celsus în lucrarea sa „Cuvânt
adevărat” se socoteşte, alături de însemnările lui Porfir, între scrierile
interzise: „Decretăm ca toate operele pe care Porfir în furioasa sa nebunie,
sau oricare altul, le-a scris împotriva pioasei religii creştine, la oricine
s-ar găsi, să fie aruncate în foc. Voim, în sfârşit, orice scriere care incită
mânia divină şi răneşte sufletele să dispară din mâinile oamenilor” (Codex
Justiniani I, 1, 3, apud. B. Abue, B. Aube, Historie des persecutions de
l’Eglise. La polemique paienne a la fin du II-e siecle, ed. a 2-a,
Paris, 1878, p. 160)], poate fi recompusă din citatele folosite de
Origen în apologia sa „Contra lui Celsus” (scrisă în 248, în
Alexandria). Tot din însemnările lui Origen reiese că era un filosof eclectic,
înzestrat cu talent oratoric, cunoscând în parte Evangheliile, Epistolele şi
chiar Vechiul Testament. „Ceea ce l-a caracterizat pe Celsus cel mai mult” –
notează mitropolitul Nicolae Corneanu – „a fost pronunţatul său spirit critic.
Nu-l mulţumea nimic şi în toate găsea ceva de obiectat. Aşa se face că, deşi îi
socotea pe magicieni drept înşelători şi chiar va scrie împotriva lor, totuşi a
crezut în magie şi a invocat-o pentru a pune pe seama ei minunile lui Iisus;
aprecia ca superstiţii principalele riatualuri păgâne, dar a făcut apologia
legendelor mitologice pentru a minimaliza relatările biblice; detesta
întrebuinţarea alegoriei în interpretarea Sfintelor Scripturi, dar a recurs la
ea pentru a explica diferite credinţe păgâne; elimina din Evanghelii toate
faptele menite să dovedească dumnezeirea Mântuitorului, dar s-a servit de ele
pentru a combate creştinismul; reproşa creştinilor că dispreţuiesc cultura – şi
trebuie să ştim că e vorba de cultura păgână –, dar în acelaşi timp îi învinuia
că au împrumutat doctrina filosofilor elini” [Mitropolitul Nicolae Corneanu, Origen
şi Celsus. Confruntarea creştinismului cu păgânismul, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1999, p. 12].
Cu
toate că pregătirea filosofică şi diversele cunoştinţe de cultură generală de
care dispunea îl recomandă ca pe un „adversar neînduplecat al creştinismului”
şi nicidecum ca pe un fanatic [„Celsus este mai puţin un duşman al
creştinismului decât un adversar, care ştie câteodată să dea dreptate celui pe
care îl combate, care foloseşte deseori ironia, dar se fereşte, în general, de
discursuri înfumurate şi de invective brutale, incapabile să dovedească ceva
care caută argumente şi pretinde că le află, dar nu voieşte să triumfe prin
violenţă, preferă să găsească căile concilierii, un modus vivendi acceptabil şi
temelia unui tratat de pace între cele două mentalităţi” (B. Aube, Historie
des persecutions de l’Eglise, p. 169)], critica sa a fost totuşi una
brutală. El contesta dintru început întruparea Mântuitorului, socotind că
„Iisus era fiul Mariei şi a unui soldat roman din Panthera”. Valoarea
dumnezeirii Sale era respinsă, aducându-se ca argument „lepădarea lui Petru,
trădarea lui Iuda şi chiar moartea Sa de pe cruce”. Evenimentul Învierii era,
de asemenea, desfiinţat, fiind considerat drept o „realitate fictivă”, căci, se
întreba Celsus, „pentru ce ar coborî atunci Dumnezeu pe pământ sau ar trimite
pe un Altul aici, jos? O asemenea schimbare în Dumnezeu nu era necesară, fiind
într-adevăr imposibilă pentru natura divină”. La modul general, „creştinismul
era un fenomen iraţional”, acceptarea sa de către mase datorându-se numai
caracterului său punitiv, de teroare şi de frică pentru chinurile veşnice.
Celsus afirmă astfel că valoarea vieţii creştine este predilectă celor
„needucaţi şi săraci, oferindu-le posibilitatea de iertare şi pocăinţă”,
mesajul Evangheliei îndreptându-se îndeosebi către „sclavi, femei şi copii,
victime sigure ale deziluziei, în mare parte destrămaţi”. Despre Ucenici,
Celsus spune că erau „înşelători, care au fabricat minunile scrise în
Evanghelii, în special Învierea, care s-au trădat însă singuri. Iisus, astfel,
a fost un înșelător, punându-şi la cale toată înşelăciunea Sa în Egipt” [W.D. Niven, The
Conflicts of the Early Church, New-York, 1931, p. 98-99].
Argumentarea
filosofului păgân nu lasă nicio urmă de îndoială în privinţa unei serioase
pregătiri a argumentelor sale. Principala sa lucrare („Cuvânt adevărat”),
combătută punctual de Origen, atrage atenţia asupra unor „eventuale
raporturi” cu primii apologeţi ai Bisericii primare. El se foloseşte de
lucrările lor tocmai pentru a genera o pledoarie întoarsă, în favoarea tezei
sale anti-creştine. Critica sa dezvoltă concepte şi idei preluate de la Sfântul
Iustin Martirul şi Filosoful, aşezate mai apoi în logică răsturnată „ca
bază a propriilor doctrine fundamentale în legătură cu divinitatea supremă;
referirea amândurora la mărturii scrise, unul la cea a profeţilor, celălalt la
cea a înţelepţilor din Antichitate; folosirea aceluiaşi argument polemic de
răstălmăcire a doctrinelor, făcută, în opinia lui Iustin, de păgâni faţă de
afirmaţiile Scripturii şi, în opinia lui Celsus, de creştini în dauna
doctrinelor platoniciene” [Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice,
traducere de Alexandra Cheşu, Mihai-Silviu Chirilă şi Doina Cernica, Ed.
Polirom, Bucureşti, 2009, p. 90].
Profitând
de toate elementele de împrumut, însuşite de fiecare dată răsturnat, Celsus şi-a
construit critica după un plan ingenios. Pe firul apologiei lui Origen,
Mitropoltitul Nicolae Corneanu identifică în acest sens patru coordonate
principale pe care se desfăşoară ideile filosofului păgân:
1.
„obiecţii aduse creştinismului din punct de vedere iudaic, caracteristicile
noii învăţături şi elementele propovăduirii evanghelice”; 2. „obiecţii
împotriva învăţăturii cuprinse în Vechiul Testament cu privire la posibilitatea
ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor şi mai ales să Se arate în lume sub formă
personală”; 3. „critica la adresa învăţăturii, practicilor şi moralei
creştine”; 4. „propuneri de împăcare şi chemare adresată creştinilor cinstiţi
la a-şi aduce contribuţia la mai binele imperiului” [Mitropolitul Nicolae
Corneanu, Origen şi Celsus. Confruntarea creştinismului cu păgânismul,
p. 19].
În
esenţa savantă, dar plină de amănunte pesimiste şi antiteze tăioase, critica
adusă de Celsus anunţă cu îngrijorare ridicarea unei noi lumi peste cea veche,
a unei Împărăţii peste zidirea milenară a filosofiei şi culturii antice. În
afara contextului apologetic, din care este aproape nelipsit, nu vom găsi prea
multe detalii cu privire la opera sa. Cu toate acestea, există o recentă
tendinţă de reactivare a sa, cel puţin ca atitudine, în mediile actuale anti-creştine
[O încercare recentă de recuperare a lui Celsus şi a gândirii sale
anti-creştine se poate găsi în traducerea cercetătoarei britanice, Chaterine
Nixey, Epoca întunecării. Cum a distrus creştinismul lumea clasică
(traducere din engleză de Dionisie Cosntantin Pîrvuloiu, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2019, p. 56-83)]. Există, de asemenea, şi revendicări caracteriale
ale unor personaje actuale, titrate mediatic, ce-i drept mult mai palide ca
prezenţă şi discurs în comparaţie cu marele preopinent al lui Origen [În
spaţiul medicatic românesc, în special pe canalele radio-tv sau pe site-urile
cu specific predilect anti-eclesiastic, îşi fac tot mai des apariţia diferite
personaje pseudo-cultivate religios, care descondideră vădit valorile creştine.
Departe de a îmbrăca forma unei dezbateri elevate şi documentate, discursul lor
se transformă direct în acuză şi desconsiderare faţă de nişte valori străine
etosului, mediului ostil şi ideilor pseudo-cultivate pe care le propagă. În
felul acesta se poate identifica, din punct de vedere apologetic, trecerea
brutală de la discursul materialist-dialectic al regimului comunist, care
totuşi se oferea cu o oarecare „eleganţă” prin celebrul „crede şi nu cerceta”
societăţii, şi manifestul nejustificat şi plin de ură al neomarxismului
actual].
Marele
filosof Constantin Noica, mare admirator al geniului eminescian, comentează
indirect această speţă, problematizând pe marginea unui vers descoperit în
caietele poetului de la Academia Română [Manuscrisul nr. 2254, în Constantin
Noica, Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti,
Ed. Humanitas, p. 132]. „Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”,
spune Poetul, lăsând pe filosof să ne descopere două coordonate existenţiale:
„frământarea filosofică a omului modern, existenţialismul, prin prima jumătate
a versului lui Eminescu – spaima împietrită; şi depăşirea
existenţialismului, prin cealaltă jumătate – visul încremenit” [Ibidem,
p. 133]. La lumina „felinarului apologetic” pare să se desluşească conturul împietrit
al spaimelor seculare, dar şi drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu, care „nu
este din lumea aceasta”.
