STRUCTURA DISCURSULUI PEDAGOGIC ȘI RELIGIOS AL LUI ZAHARIA BOIU (n. 4 MARTIE 1834 – d. 6 NOV. 1903)

  

Pr. Prof. Zaharia Boiu

        Una dintre forțele spirituale ale lui Zaharia Boiu era oratoria, îndeosebi cea bisericească. Prea puțini sunt cei care îl identifică pe Zaharia Boiu ca autor de poezii. Primul volum de poezii poartă titlul: ,,Frunze de laur. Poesii eroice din anii 1877-1878” și cuprinde poezii precum: Dedicațiune; Rugăciunea; Trecerea Dunării; Doctor Pastea și cu frate-sĕu; Statua lui Mihaiu; Testamentul soldatului; Jertfa școlarilor; Sultan și Curcan; Litia; Geniul Romăniei; Armatei române; Sfatul țerii; Stindardul; Domn și țéră.

        Volumul ,,Frunze de laur” sunt inspirații scrise sub puternica impresie a evenimentelor din Războiul pentru Independență purtat cu atâta vitejie de frații noștri de peste munți. Voi reda trei poezii din prezentul volum, tocmai pentru a ne ajuta să îi descoperim latura sensibilă pe care a avut-o Zaharia Boiu, încă de mic copil, pe când a debutat la ziarul: Telegraful Român cu poezia: Trecerea Dunării [Zaharia Boiu, ,,Trecerea Dunării”, în Telegraful Român, nr. 28 din 9 martie 1878, p. 109].

 

,,În vechimea venerată se dedeau cununi laurine

La acei ce’n sfânta luptă pentru țéră-au sângerat;

Ear’ la cei ce’n câmpul morții își lua al vieții fine,

Se edificau columne pe mormêntul gloriat.

 

Și cununi și monumente se păstrau cu pietate

Ca comune sanctuare la bêtrâni, bărbați și juni,

Spre a bravilor onóre premii bine câștigate,

Spre exemplu la succesori, ca sĕ fie și ei buni.

 

Frunze fie-aceste versuri, frunze de cununi laurine

Pentru voi, ce România prin virtute-ați înălțat;

Petri spre columni eterne pentru voi, ce’n țeri streine

Scumpa, juna-vĕ viĕță pentru patrie v-ați dat.

 

Ba pe când, ca tot ce pórtă simburele risipirei,

Frunzele vor fi căzute, pietrele se vor sfărâma:

Sĕ vieze-a vóstre fapte în splendoarea nemurirei

Ca a sórelui lumină, ca a nopții blândă stea”

[Zaharia Boiu, ,,Dedicațiune”, în Frunze de laur [de] Zacharia Boiu. Poesii eroice din anii 1877-1878, publicate de Ioan Baptist Boiu, Sibiu, 1904, p. 19]

 

,,Vai, mult e négră nóptea, și marea revoltată,

Și tunetele urlă, și vênturile cresc;

Și’n mijloc de vêrtejuri o naie aruncată,

În grele suferințe, cu sufletul zăresc...

O Dómne-atotputințe, preabune Dumnezeu

Deschide-Ți îndurarea, dă-i ajutorul Tĕu!

 

Cârmaciul brav veghiază la cârma directóre,

La post-și stă tot omul, luptînd din rĕsputeri,

Ca sĕ salveze vasul cu ’nalta lui valóre,

Căci pórtă, ’n spații strimte tesaurii unei țeri.

Dar’ce sunt Dómne, Dómne, a nóstre încordări,

Când nu sunt adumbrite de-a Tale îndurări (...)”

[Idem, ,,Rugăciunea”, p. 10]

 

,,O oră ’ntrégă a trecut

Băiatul nu-mi mai vine;

La șcólă dór e reținut,

Deși se pórtă bine.

Mĕ duc sĕ vĕd ce s’a ’ntêmplat,

Căci sum neliniștită”.

O mamă zise, și ’n sburat

La șcólă e sosită.

 

Școlarii șed în clasa lor

Și cântă voinicește,

Și’n vesel cor și ciorobor

Fac scame bărbătește.

Căci astfel séma și-au fost tras,

S’ajute și ei țéra,

O oră ’n zi e de rĕmas

La lucru ’n șcólă séra.

 

Și sărutând pe fiul sĕu

Cu-o lacrimă fierbinte,

Îi zice: ,,Da, cu Dumnezeu,

Lucréză înainte.

Și scama ce veți face voi

Cu mâni nevinovate,

La toți, cari sufer pentru noi,

S’aducă sănĕtate”!

[Idem, „Jertfa școlarilor”, pp. 20-21]

 

        Nu doar ca poet Zaharia Boiu s-a făcut remarcat. Ci dimpotrivă. Slujirea la altarul de școală și slujirea la altarul Bisericii (a viitoarei Catedrale mitropolitane) vor deveni alte două etape importate din viața și cariera tânărului pedagog, publicist și preot.

        Zaharia Boiu definește discursul mai ales ca pe un eveniment cultural, considerând că, în orice societate, producerea discursului este una controlată, selecționată și organizată, autorul stabilind ca principiu de control al proliferării discursului ritualul. Mărturie stă volumul care îi poartă numele: Carte de cetire pentru scólele populari române greco-orientali, unde participarea la ritual în spațiul sacru presupune unire și identificare între auditori, dar mai ales între preot și credincioșii săi (Tatăl nostru, Imn către Îngerul păzitor, Sentințe din S. Scriptura, Rugăciunea pruncului, O inimă de fiică, Iubire de mamă, Căința, Lumea, Cartea vieții, Cânt de leagăn, Comoara, Cei trei amici etc.). 

    Întreg discursul pedagogic și religios specific părintelui Boiu este susținut de exemplificări, de pilde și de parabole, care au trecere la ascultători, acestea fixând mai bine învățăturile prezentate. Literatura pedagogică, omiletică și catehetică a lui Zaharia Boiu dispune de șapte momente logico-psihologice specifice oratoriei sacre, momente care se constituie în planul unei disertații sau predici: textul, formula de adresare, introducerea sau exordiul, anunțarea temei, împărțirea temei și invocația, tratarea temei, încheierea. În continuarea studiului, vom prezenta două însemnări cu tematice diferite: cea dintâi se adresează ucenicilor săi, dascălilor, iar cea din urmă se adresează clericilor și mirenilor, în proaspăta calitate de învestire ca protopresbiter, ca lider/mentor instituțional și preot spiritual.

    Dați-ne caractere!

 

        Peste câteva zile se începe un nou an școlar și instituțiile de cultură cu puteri întinerite reîncep salutara lor activitate întru luminarea și cultivarea tinerimii, și prin aceasta întru aproprierea ei de idealul a toată educația: de perfecționarea ei fizică, intelectuală și morală.

        Nu este problema acestora, a se ocupa de partea fizică a educației, cu toate că ea cuprinde un loc de frunte în opera culturii omenești. De asemenea vom atinge numai în treacăt partea intelectuală, și anume numai întrucât știința și sentimentele conlucrează în armonie la dezvoltarea voinței, și prin aceasta la formarea caracterului. Căci ce alta este caracterul, decât consolidarea și concentrarea voinței într-o unitate de principii! Și dacă aceste principii sunt greșite, ba chiar rele, caracterul se arată hotărât înclinat spre rău; iar dacă sunt raționale, adevărate, morale, bune, atunci caracterul, expresia lor, este o lucrare perseverentă întru cele bune: moralitatea personificată.

        De aceste două specii ale caracterului este condiționată fericirea ori nefericirea unui individ, precum și a unui popor.

        Todeauna, în orice împrejurări, școala are a se năzui întru formarea caracterului bun al elevilor, căci aceasta este problema ei; dar astăzi în societatea omenească, în care trăim, ies la iveală o mulțime de împrejurări, care cu îndoită seriozitate ne impun datoria, de a căuta cu totdeadinsul în fața lor, spre a putea prețui influența lor aspra caracterului, a cunoaște bunătatea ori răutatea lor, și astfel a le putea întâmpina cu simpatie ori antipatie.

        Sunt o serie de principii, pe care înțelepții tuturor popoarelor, din toate timpurile, le-au proclamat de bune, de sfinte, de voință a dumnezeirii. Indienii și Chinezii, Egiptenii și Evreii, Grecii și Romanii convin întru a glorifica adevărul și dreptatea, trezvia, cumpătul, perseverența, iubirea patriei și a națiunii, probitatea, ospitalitatea, eroismul întru apărarea țării sale, a neamului său și altele de asemenea valoare.

        Iar opusul acelora: minciuna și nedreptatea, beția, iuțimea, desfrânarea, trădarea patriei sale și a poporului său, etc., toți deopotrivă le condamnă, le combat, le delimitează între vicii și crime, și se silesc a apăra încă pe copiii lor de aproprierea lor. Și precum în toate timpurile și la toate popoarele, așa și astăzi cultura și știința tuturor ce le iubește și recomandă, acestea le urăște și le respinge.

        Ar fi foarte trist și semn de vădită decadență, când într-o țară principiile bune s-ar confunda, cele rele ar cuprinde locul celor bune, ba cele bune s-ar combate, s-ar circumscrie și s-ar pedepsi ca crime, iar cele rele s-ar lăuda, s-ar mări, chiar s-ar remunera. Pentru o parte a țării o lege, pentru cealaltă o alta, ar fi nedrept privilegiată. O limbă se impune popoarelor de alte limbi, iar apărătorii limbii lor materne a se declara de agitători și inamici ai țării, ar fi schimonosirea firii și a adevărului. Unui popor a se vărsa cu amândouă mâinile din vistieria țării pentru toate trebuințele, reale ori și numai închipuite, celuilalt sau celorlalte a nu se da nimica, ba a li se lua și ce au avut din moș-strămoși, ar fi o răpire mascată. Unui popor a-i fi toate iertate, celuilalt a i se opri până și întrunirile economice și culturale, sau cele școlare și bisericești, - egala îndreptățire a cetățenilor ar fi lovită în față.

        Triste aprecieri dar adevărat. Dar și mai trist, când acele principii false degenerează în pasiuni desfrânate ale plebei, și năvălesc în liniștea camerei școlare, sub titlul cel mincinos de cultură și filantropie se strecoară și în sanctuarul familiei, uită chiar și de sfințenia și inviolabilitatea caselor consacrate cultului divin. Atunci principiile cele bune, adoptate de toate popoarele culte din lume, sunt lepădate, călcate în picioare, și locul lor îl ocupă principiile cele rele și condamnabile.

        Preafiresc lucru, că aceste principii nefericite produc necontenit fapte de tot felul. Să rămână la școală, factorul principal al culturii. Bărbați de școală, chiemați a fi felinarele culturii, sting felinarele și în întunericul nopții dau războiu luminii și culturii. Ba cei chemați a fi conducători drepți și binevoitori în calea culturii, ajung la pretenția cea monstruoasă și absurdă, cu care ne întâlnim chiar în zilele acestea, că în școlile popoarelor de altă limbă ale țării trebuie să se pună învățători, care nu scriu limba școlarilor. Și deși propunerea irațională nu s-a primit tocmai în forma aceasta instabilă, totuși se hotărăște în respectiva adunare de „bărbați ai școlii”, a se cere de la guvern, ca limbile materne ale școlilor să facă loc limbiii oficiale a statului”. Va să zică: un popor să nu mai fie aceea, ce l-a făcut Dumnezeu, ci aceea ce voiește egoismul omenesc!

        Într-adevăr triste aprecieri! Dar ele devin și mai triste, ba chiar revoltătoare de tot bunul simț, când atare fapte necalificabile sunt urmările unor mizerabile denunțiațiuni, venite de la niște fii rătăciți ai popoarelor lor. Pasiunea dezlănțuită proclamă de trădători pe cei ce apără drepturile dumnezeiești și omenești, ale popoarelor conlocuitoare. Un fiu al pierzării, care pentru treizeci de arginți vinde pe mama sa, se proclamă de erou și se încarcă de cununi. Altul asemenea lui, care tot pentru bani de la stăpânii săi grămădesc minciuni peste minciuni și insulte peste insulte se remunerează cu ranguri și titluri.

        Față de aceste priveliști repulsive, cultura ne impune stricta datorie, a ne apăra cu toată seriozitatea și a combate nedreptatea cu armele dreptății, minciuna cu ale adevărului, trădarea cu ale abnegației și sacrificiului, viciului cu ale virtuții. Aceasta o vom face cu cele mai bune succese atunci, dacă, caracterului celui rău al adversarului vom opune caracterului nostru celui curat și bun, care ne conduce fără șovăire, mai bine a răbda sărăcia și bătăi și închisori și persecuțiuni, împreună cu poporul nostru, decât a jertfi la idoli. Iată caracterul cel bun, care în fluctuațiunile cele sălbatice ale pasiunii stă ca o stâncă neclătită. Iar efectul a cărui caracter va fi, că împlinind o datorie sfântă, ce avem către cultura umană în general și în special a poporului nostru, ne facem demni de iubirea și încrederea lui, inspirăm respect și caracterelor celor slabe și prin exemplul cel bun contribuim la formarea bunului caracter al tinerilor. Atunci putem fi siguri, că fiii noștri vor prefera a lupta și a muri, ca și părinții lor, în ceata celor 300 ai lui Leonida, decât a da mâna cu Efialte, trădătorul.

        Așteptăm dar cu drept cuvânt, ca bărbații de caracter să strângă cu încredere șirurile lor întru apărarea culturii, care este lumina și căldura unui popor. Așteptăm, ca întru această salutară lucrare ei să fie sprijiniți de casa părintească, de biserică, de societate, de toți care voiesc binele poporului și popoarelor. Așteptăm cu deosebire, ca școala, reședința culturii, cultivând în frumoasă armonie puterile trupești și facultățile sufletești ale tinerilor, să dezvolte simțămintele cele bune, să îndrepte voința, să scoată în lume caractere ferme și curate.

        Învățători! Conștient de chemarea voastră, zilele de grea încercare cu îndoită stăruință cer de la voi: Dați-ne caractere!

        [Zaharia Boiu, ,,Dați-ne caractere”!, în Transilvania. Foia Asociațiunei transilvane pentru literatura română și cultura poporului român, nr. 9, Sibiiu, 15 septembrie 1893, anul XXIV, pp. 257-260]

Cuvânt bisericesc la alegerea de protopresbiter al tractului greco-oriental al Sibiului (15/27 martie 1883)

 

,,Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: «Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat».

(Faptele Apostolilor, cap. 13, vers. 2)

 

        Când la începutul creștinătății frații din Antiohia se simțiră de ajuns luminați evangheliei lui Hristos, atunci la inspirarea Duhului sfânt hotărâră, să trimită apostoli din sânul lor, care să transporte această sfântă lumină și alte ținuturi mai îndepărtate, ca și alții să se împărtășească de căldura și viața ei. „Puneți-mi deoparte” – le zise Duhul lui Dumnezeu – „puneți-mi deoparte pe Barnaba și pe Saul la lucrul, la care i-am chemat pe ei”. Și înțelegând ei însemnătatea cea înaltă a acestei solii cerești, ce răsună în piepturile lor, se umiliră înaintea lui Dumnezeu, postiră și făcură rugăciuni fierbinți; apoi punându-și mâinile pe Barnaba și pe Saul, îi binecuvântară și astfel îi trimiseră, ca se meragă în lume, și tuturor celor ce ședeau întru întuneric să le vestească mântuirea cea mare, ce răsărise din Ierusalim. Apostolii Domnului, purtați de Duhul lui Dumnezeu, se pogorâră fără zăbavă la Seleucia lângă mare, de acolo trecură la insula Cipru, apoi la Iconia, și așa și urmară mai departe călătoria din cetate în cetate, din țară în țară, pretutindeni vestind „pe Hristos cel răstignit, puterea lui Dumnezeu”. Nu este, iubiților în Hristos, nu este fără asemănare cu trimiterea aceasta a Apostolilor din Antiohia trimiterea, ci cu ajutorul celui Preaînalt ne pregătim a face noi astăzi aici. Căci tractul acesta protopresbiteral al Sibiului, o floare scumpă în cununa bisericii noastre ortodoxe, și în special a archidiecezei noastre transilvane, după vacanță de mai mulți ani a demnității protopresbiterale, se află astăzi adunat aici prin reprezentanții săi legali, spre a căuta pe bărbatul, pe care prin alegere liberă, după dictatul minții senine și al inimii curate, îndreptate spre cele de sus, să-l pună în fruntea lucrărilor [afacerilor] sale bisericești. ,,Puneți-Mi deoparte” – Va zice și vouă, fraților, glasul lui Dumnezeu astăzi – puneți-Mi deoparte pe bărbatul doririlor mele la lucrul, la care l-am chemat pe el”. Așa în adevăr! Căci un apostol, deși pentru un cerc mai restrâns, - un apostol, un învățător, un părinte veți alege și Voi astăzi, pe care să-l puneți la lucrul, la care l-a chemat Dumnezeu. Un apostol veți alege, care cu bărbăție și înțelepciune să susțină, să devolte și să apere în acest protopresbiterat scumpele instituții ale bisericii noastre strămoșești. Un apostol veți alege, care cercetând neobosit scripturile, în care locuiesc viața de veci, să vestească, cel dintâi între frații săi, cuvântul lui Dumnezeu de pe amvoanele bisericilor voastre. Un apostol veți alege, care să reverse [verse] în mințile tinerimii voastre lumina științei și să semene în inimile ei semințele moralității, ale civilizației, ale culturii creștinești, bunuri neprețuite, pe care le-am moștenit [eredit] de la părinți și moși, și pe care suntem datori a le lăsa întregi și curate urmașilor [următorilor] noștri din neam în neam, care sunt aflați [însă] în durere! Tocmai în prezent sunt supuși la probe atât de grele! Un apostol vreți să alegeți, care în judecățile [ce compet tribunalului său] să țină neclătită cumpăna dreptății, ferită, neajunsă, neatinsă de influențele cele amăgitoare ale plăcerilor și neplăcerilor omenești, și servind numai Aceluia, care prin faptă și prin cuvânt să vă fie tuturor: preoți și mireni, bătrâni și tineri, bărbați și femei, un povățuitor luminat și credincios în calea fericirii pământești și eterne. Iată, fraților, problema întrunirii noastre de astăzi!

        Dar să ne reîntoarcem la Antiohia; căci este o dulce plăcere pentru noi, care trăim astăzi, a ne ști în comiuniune spirituală cu aceia care au trecut peste pământ cu multe sute de ani înaintea noastră.

        Creștinii din Antiohia trimit pe Barnaba și pe Saul la lucrul, la care i-a chemat Dumnezeu.

        Dar cine sunt Barnaba și Saul? Și care este lucrul lor?

        Barnaba, care va să zică ,,fiul mângâierii”, este un învățăcel al apostolilor și împreună-călător cu dânșii. El mai înainte se chema Iosia și a fost unul din cei dintâi, care vânzând țarinele lor depuseseră prețul acelora la picioarele apostolilor, spre a se împărtăți de acolo frații cei mai lipsiți (Fapt. Apost. 4, 36-37). Iar Saul, care mai târziu s-a numit Pavel, scrie toată creștinătatea că este încununat cu slavă [glorie], care după cântarea noastră bisericească a ostenit mai mult decât toți întru propovăduirea [lățirea] evangheliei; care s-a luptat lupta cea bună a credinței până la sfârșit: cu foamea și cu setea, cu zăduful și cu gerulm cu oamenii și cu elementele, cu contrarii cei înverșunați și cu frații cei mincinoși, - care cu un cuvânt, toată viața și-a petrecut-o întru slujba cuvântului lui Dumnezeu. Și ce frumoasă este, iubiților, însemnătatea acestor două nume apostolești. Pavel reprezintă însuflețirea, puterea, energia aceea sfântă – îmi vine a zice: supraomenească, care mărturisește în auzul lumii: ,,Toate le pot întru Hristos, care mă întărește” (Fil. 4, 13).

        Iar Barnaba, fiul mângâierii, este acela, care picura în rănile inimilor balsamul cel lin al vindecării, - care și-a luat deviză vieții cuvântul Domnului către Isaia: ,,Mângâia-ți, mângâia-ți pe poporul meu; preoți, grăiți la inima Ierusalimului, mângâia-ți-l pe dânsul, pentru că s-a plinit smerenia lui” (Isaia 40, 1-2). O de ar binecuvânta Dumnezeu și ostenelile noastre, ca să aflăm și noi astăzi un Barnaba și un Saul! Ca să putem pune și noi în fruntea acestui protopresbiterat un fiu al mângâierii și al puterii”. Al mângâierii, căci vai! Multe sunt rănile bisericii noastre dintr-un trecut plin se suferințe, și mare este trebuința alinării lor! Iar al puterii, ca fără frică de îngrozirile oamenilor sau de greutățile timpurilor alesul nostru să stea neclintit și să lucreze neobosit la înălțimea chemării sale. De ar binecuvânta Dumnezeu și ostenelile noastre ca să aflăm și noi un Barnaba și Saul, care în agrul acestui protopresbiterat să poată arăta roade [frupte] asemenea roadelor [fruptelor] acelora! Căci aceia purtând evanghelia lui Hristos în sufletul lor, sau doar mai bine voi zice: fiind purtați de dânsa, au străbătut pământul de la răsărit până la apus. Aceia cu plugul cuvântului lui Dumnezeu au spart neghina [țelină] cea neroditoare a păgânătății, au lucrat pământul spre bună rodire și au semănat brazdele lui cu sămânța cea dumnezeiască a dragostei, bucuriei, păcii, îndelungii răbdări, bunătății, facerii de bine, credinței, blândeței, înfrânării poftelor, și a toată fapta cea bună și de laudă (Galat. 5, 22). Aceia puteau arăta la vremea lor și mănunchii cei plini ai secerișului; căci pretutindeni, unde puseseră pasul, răsăriră comunității creștinești, și astfel puteau spera la capătul vieții lor, a lua din mâna domnului secerișului și cununa dreptății. De ar binecuvânta Dumnezeu ostenelile noastre, ca bărbatul, pe care îl vom alege astăzi, să fie pentru cercul său ceea ce au fost Barnaba și Saul pentru toată creștinătatea!

        Ca să vedem prin darul lui Dumnezeu sub conducerea lui bisericile acestui protopresbiterat înflorind, școlile înaintând, moralitatea prosperând, viața poporului nobilându-se, dragostea frățească crescând, și prin toate acestea preamărindu-se întru noi numele Celui Preaînalt! Ca să auzim pe alesul nostru chemând cu puterea lui Pavel și cu blândețea lui Barnaba pe clerul și poporul acestui protopresbiterat: ,,Următori fiți mie, fraților, precum și eu lui Hristos” (I Cor. 11, 1). Dumnezeul îndurărilor, ascultă oftările inimilor noastre!

        Creștinii din Antiohia – cei dintâi, care s-au numit cu numele lui Hristos, căci până aici creștinii se chemau Galileeni – creștinii din Antiohia, zic, săvârșiră trimiterea lui Barnaba și Saul cu trei lucruri memorabile: cu postul, cu rugăciunea și cu binecuvântarea, adică seriozitatea cea mare a intreprinderii lor. Cu rugăciune și cu binecuvântarea, sfințind lucrarea lor li recomandându-o de la primele ei începuturi lui Dumnezeu. Cu binecuvântarea, crezând în puterea cea făcătoare de minuni a dragostei frățești. Și iată Dumnezeu a binecuvântat lucrarea lor; și tot asemenea va binecuvânta și lucrarea noastră, dacă simțămintele noastre vor fi asemenea simțămintelor lor. Aceia, zic, au început lucrarea lor cu postul. Așa să postim și noi și așa să ne înfrânăm, trupește și sufletește, în aceste momente sărbătorești. Vrem să alegem un proestos al bisericii, un vestitor al împărăției lui Dumnezeu, care împărăție după frumosul cuvânt apostolic ,,nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). Aceia au început lucrarea lor cu binecuvântarea. Așa să facem și noi; căci prin binecuvântare, adică prin cuvântare de bine și dorire de bine vom dovedi, că, pe lângă toată disparitatea în păreri, după diferitele feluri de vederi dintre noi, totuși una suntem prin dragostea cea întru Hristos, și una voim: binele bisericii noastre și al credinciosului ei popor. ,,Întru aceasta” – ne zice Domnul și Mântuitorul - ,,vor cunoaște toți, că sunteți învățăceii Mei, de veți avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35).

        Și în fine încă o împrejurare. Creștinii din Antiohia nu s-au împotrivit voinței lui Dumnezeu, ce li s-a manifestat, nici nu au zis: Nu Doamne, nu pe Barnaba sau pe Saul, ci pe Niger sau Luciu sau pe Manain sau pe altul din învățăceii Tăi vom trimite! – ci îndată ce cuvântul lui Dumnezeu le-a cerut pe Barnaba și pe Saul, eu au urmat așa. Astfel se cuvine să urmăm și noi: adică să alegem pe bărbatul acela, despre care glasul lui Dumnezeu, vocea conștiinței noastre ne va spune, că este cel chemat. Să nu zicem întru inimile noastre: ,,Acesta să fie, pentru că îmi este prieten!” – sau ,,Acesta să nu fie, pentru că nu îmi este prieten!” ca să nu se poată aplica și la noi cuvântul cel aspru al Apostolului despre unii din învățăceii săi: că fiiecare caută ale sale, iar nu ale lui Hristos! (Fil. 2, 21) Nu fraților, nu așa; ci unicul nostru cuget să fie, a asculta de glasul lui Dumnezeu, ce va răsuna întru inimile noastre! Și atunci nu vom greși!

        Iar Tu, Doamne, care scrii inimile tuturor, arată-ne pe care l-ai ales Tu spre slujba acesta. Deosebește Tu, cunoscătorul inimilor, Tu însuți pe bărbatul, pe care l-ai chemat la această treaptă în biserica Ta. Alegerii Tale, chemării Tale ne vom supune; căci cuvântul Tău este adevărul și dreptatea în veac. Da, întărirea celor ce nădăjduiesc spre Tine, întărește Doamne și întru noi biserica Ta, care ai binevoit a o câștiga cu scump sângele unuia născut Fiului Tău și a o lumina și a o sfinți întru toți vecii cu sfântul Tău Duh. Amin!

 

Pr. Drd Ioan-Remus RĂSVAN