 |
| Teodor BACONSCHI |
Așa am numit tendința postmodernă
de a privatiza faptul religios, adică de a favoriza o evlavie intimă, în
detrimentul sau chiar împotriva rugăciunilor obștești. Reformatorii din veacul
al XVI-lea nu au folosit forța tiparului doar pentru a polemiza cu scăderile
lumești ale Papalității renascentiste, ci și pentru a tipări Sfânta Scriptură,
în traduceri vernaculare, alături de cărți „particulare” pentru rugăciune (în
care se democratiza obiceiul aristocratic de a tipări „Ceasloave” princiare, de
uz personal). Dacă ierarhia catolică era acuzată de jocuri politice și
îmbuibare deloc evanghelică, noile comunități – pentru libertatea cărora Europa
apuseană s-a sfâșiat în războaie religioase – aveau să regăsească puritatea
comunităților apostolice, austere, frugale, centrate asupra Euharistiei, ca
„memorial” al Cinei Domnului. Firește că țările noastre, românești, n-au trăit
pe altă planetă, în pofida retardului istoric acumulat pe fondul dominației
polono-maghiare și al turcocrației. În Transilvania, conectată mereu la viața
Apusului, Reforma a ocupat rapid principalele orașe, profitând de verva
tipografilor și erudiția critică a promotorilor săi, dar și de efectul
„noutății” la modă. Așa se explică și conlucrarea dintre protestanți și
ortodocși, răsfrântă în diplomația unui Chiril Lucaris și, ulterior, în cronica
modernă a ecumenismului, care i-a ținut laolaltă în Consiliul genevez și în
formate de dialog teologic aprofundat (precum acela cu anglicanii). Evident,
aceste afinități anti-catolice între pravoslavnici și urmașii lui Huss, Luther,
Calvin, Zwingli sau Wycliff s-au înfundat odată cu deriva lumii protestante
spre un liberalism centrifugal, din care nu avea să lipsească hirotonirea
femeilor. Una e lumea teologilor de catedră
sau a clericilor înalți și alta, adesea, viața societăților civile cuprinse în
dinamica post-revoluționară a individualismului, naționalismului, a cultului
pozitivist dedicat științelor tari, sau a reformelor sociale inspirate de
chemarea egalității și libertății.
După căderea comunismului, noi,
ortodocșii români, ne-am temut că Occidentul va privi spațiul răsăritean ca pe
o terra missionis, încălcând prin prozelitism agresiv și îmbietor un
teritoriu canonic de afirmată descendență apostolică. Temere parțial
justificată și confirmată prin diferite „descinderi” camuflate umanitar. Însă
duhul Reformei a cucerit o parte din noua societate plurală, democratică și tot
mai conectată la Vest nu atât prin Biserici străine, cât prin însuși avansul
tehnologic și economic, prin apariția unei clase de mijloc care avea nevoie de
concilierea capitalismului cu viața creștină, sau prin secularizarea cerută tot
mai insistent atât de neutralitatea confesională a statului, cât și de
autonomia sporită a persoanelor sau familiilor. Iată fundalul larg cultural menit
să explice înmulțirea celor ce recită mantra acestui cripto-protestantism: „eu
am un Dumnezeu al meu, nu mai am nevoie de mijlocitori, slujbe și datini
depășite”. Asistăm, în cazul multora, mai ales tineri, la o radicală
individualizare a sentimentului religios, separat brutal de existența liturgică
a Bisericii așa cum am moștenit-o. Neo-evanghelismul american oferă, prin
zeciuială, o solidaritate vizibilă (mai ales la scara unor comunități mici),
precum și sinteza dintre spiritul antreprenorial și binecuvântarea divină, ca
să nu mai spunem că – pe linia „tele-evangheliștilor” de peste Ocean – practică
o pastorație digitală dezinvoltă, bine rânduită. Noi, adică ierarhia ortodoxă
și mirenii, putem să negăm aceste realități, să le veștejim ca pe niște neajunsuri
fatale ale unor vremuri de necredință, sau, dimpotrivă, să vedem ce anume din
lucrarea noastră stimulează asemenea mutații psihosociale și religioase. Nu e
cazul să imităm, ci să reacționăm creativ, cu inteligența tradiției și puterea
de a-i traduce adevărul în limbajele și dezbaterile care chiar ocupă centrul
scenei socioculturale. O primenire a Ortodoxiei e cerută de tot mai mulți, însă
de-abia ce am pus diagnosticul: mai e nevoie și de un plan de acțiune, în care
Sfântul Sinod și clerul de mir, alături de mediul monahal, pot colabora cu
elita mireană, spre rafinarea unor propuneri calme, realiste, încrezătoare în
resursele noastre. Rarefierea impusă de vara aceasta pandemică ar putea fi un
bun prilej de reflecție comună, cu creionul și carnetul de notițe la îndemână.
